27 dresses, antepenultimul film cu Katherine Heigl şi primul în care am văzut-o vreodată, a jucat un rol hotărâtor în a mă face să detest genul comediilor romantice. Deşi fata era frumoasă, talentată şi nu lipsită de umor, nici chiar aceste calităţi nu reuşeau să alunge plictiseala vârtoasă a nefericitului mariaj între îndrăgosteala fierbincioară şi hazul căldicel, proprii respectivelor formule amorfe destinate programatic să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte - mai ales dacă ne gândim la marile (şi rarele) capodopere de odinioară ale genului, ca "The Awful Truth" (1937, regia Leo McCarey, cu Irene Dunne şi Cary Grant), sau, parţial, "Some Like It Hot" (1957, regia Billy Wilder), cu irezistibilul său subplot sentimental dintre Tony Curtis şi Marilyn Monroe. Şi totuşi, reîntâlnirea cu Katie Heigl mi-a produs o surpriză neaşteptat de plăcută - la fel ca, nu demult, "Easy A". Luând lucrurile aşa cum sunt, se cuvine să recunoaştem din start că nimic în filmul ăsta nu-i original şi surprinzător, la nici un nivel.
Scenariul scris de Ian Deitchman şi Kristin Rusk Robinson e nu numai de cea mai sterilă corectitudine formulaică, ci şi proptit în siajul nenumăratelor poveşti existente cu cupluri care se formează din nevoia de a creşte câte un copil - sau animal numit "copil", ca leopardul din "Bringing Up Baby" (1938, regia Howard Hawks, cu Katharine Hepburn şi Cary Grant - iar!). În plus, mai are şi nişte găuri cât pumnul (începând cu premisa de bază: crede dracu' că doi părinţi tineri, sănătoşi şi fericiţi îşi scriu în testament că vor ca, în caz de Doamne-fereşte, pe fetiţa lor nou-născută s-o crească tocmai prietena şi prietenul pe care-au încercat ei să-i îmbârlige acum trei ani şi-a ieşit un fiasco - mai ales că expoziţiunea e atât de expediată, încât n-apucă să încapă nimic din posibilele date menite să credibilizeze o asemenea ipoteză). Deci, începe prost şi evoluează super-previzibil şi lacunar, scriptul mai lăsând în aer şi numeroase aspecte din viaţa personală a celor doi: la fel de greu de crezut şi expediat e şi felul cum ajung să se complacă într-o asemenea situaţie absurdă, povestea trece nepermis de superficial peste momentul acceptării (când orice ageamiu ştie că articulaţiile cele mai energice ale unui film, care-l duc înainte, sunt alegerile!), peste perioada de adaptare (totuşi, sunt un bărbat şi o femeie foarte atrăgători şi fără obligaţii, care se supun constrângerii de a convieţui în aceeaşi casă, şi tot timpul se comportă ca şi cum ar fi cel mai normal lucru - şi ce mai gaguri ar fi putut ieşi de-aici, fie şi de factură indecentă, cum vrea turma americană ca să râdă), peste munca ei la patiserie (deşi tocmai de-acolo se amorsase, la început, relaţia cu Sam, bărbatul alternativ şi, întâmplător, viitorul medic pediatru care se va ocupa de copil - subplot subdezvoltat la rândul lui), peste apucăturile de crai ale lui Eric (apare o amantă la un moment dat, şi cam atât), şi altele...
...Şi cu toate astea, cel care salvează lucrurile e Greg Berlanti, un tânăr regizor care, ajuns abia la al doilea film (după "The Broken Hearts Club: A Romantic Comedy", 2000, şi câteva scenarii de seriale TV), are în orice caz un enorm bun-simţ, dacă nu chiar şi talent. Fapt este că, în pofida inadvertenţelor şi golurilor din scenariu, şi a edulcorărilor vizibile din concepţia vizuală, regia reuşeşte să creeze o stare de real absolut veridică - acea "Viaţă aşa cum este" din titlu, ca o excepţie care confirmă regula că arta nu trebuie să copieze "viaţa aşa cum este", ci s-o reconfigureze, ceea ce lui Berlanti îi reuşeşte în proporţie apreciabilă.
În primul rând, omul ştie să se apropie de personaje, să empatizeze cu ele şi să lucreze cu actorii (nu-i vorbă, că şi între Katie Heigl şi Josh Duhamel funcţionează o chimie excelentă), adică baza temeliei fundamentului regiei - de film şi teatru. Cei doi protagonişti interacţionează dens, viu şi pe cât de amuzant, pe atât de convingător în plan sentimental - iar relaţiile cu personajele din jur sunt de asemenea bine coordonate. Dincolo de asta, Greg Berlanti se pricepe să povestească dinamic, ritmat, captivant, ba chiar şi să bage elemente de stil, atât în cheia alertă a naraţiunii (cu caşetări, montaj creativ - de remarcat contribuţia editorului Jim Page), cât şi în registrul sensibil şi discret al romantismului - o imagine distinsă prin subtilitate şi bun gust, fără stridenţele cromatice regăsite de-atâtea ori în filmele de gen. Ce-i drept, nu lipsesc nici niscaiva elemente scatologice şi vomitive, dar putem înţelege că i le-au impus producătorii şi/sau viitorii distribuitori, ei ştiind cel mai bine ce-a ajuns să înţeleagă poporul turmerican prin "comedie" - iar Berlanti le tratează suficient de discret ca să le atenueze, atât cât se poate, efectul (deşi fără a reuşi, totuşi, să le convertească în vreun fel artistic).
Culmea, deşi nu ne miră nicăieri şi prin nimic, filmul reuşeşte să transmită o anumită emoţie, şi chiar să aducă o lacrimă în colţul ochiului (mai ales pentru cine a crescut cel puţin un copil şi cunoaşte momentele cheie ale acestei experienţe miraculoase) sfârşind prin a te lăsa cu o "stare de bine" - adică, tocmai ceea ce-ar trebui să facă, reuşind atât de rar, comediile romantice.
Părerea ta
Spune-ţi părerea