Competiţia TIFF: debut în forţă

Dacă şi restul filmelor din competiţia TIFF sunt la fel de bune ca cele trei proiectate sâmbătă, nu invidiem deloc sarcina juriului condus de Cristi Puiu, care va trebui să împartă pe 9 iunie puţinele premii ale festivalului unor titluri extrem de puternice. Am văzut Corabia lui Tezeu, în regia indianului Anand Gandhi, Dama de companie al lui Mikael Marcimain şi Deflorarea Evei van End al lui Michiel ten Horn. Când primele trei filme din competiţie ar merita cu toatele să se regăsească în palmares, ştii că lucrurile stau cât se poate de bine în festival.

Corabia lui Tezeu/Ship of Theseus
De la filmele indiene aşteptăm cel mai adesea dansuri şi costume extravagante şi dese interludii muzicale. Dar ofensiva anti-reţetelor Bollywood-ului este tot mai puternică, iar titlurile independente realizate în India sunt din ce în ce mai multe şi mai bune. Corabia lui Tezeu este cel mai bun exemplu, primul lungmetraj a lui Anand Gandhi, care porneşte de la un paradox al lui Plutarh (dacă unei corăbii i se schimbă toate părţile componente mai este ea aceeaşi corabie?) analizând, din trei puncte de vedere diferite, forţa devastatoare a devenirii. Povestea unei fotografe oarbe care simte că a pierdut ceva după ce suportă un transplant de cornee reuşit, cea a unui călugăr ce luptă pentru drepturile animalelor şi preferă să moară pentru a a-şi respecta principiile şi cea a unui tânăr broker care încearcă să dezlege misterul unui rinichi furat se întrepătrund perfect în primul lungmetraj al lui Gandhi, care are deja o lungă carieră în festivalurile internaţionale după ce a debutat la Toronto şi şi-a continuat traseul prin Tokyo, Londra, Dubai, Rotterdam şi Hong Kong.

Corabia lui Tezeu aruncă pe ecran o nemaipomenită sinceritate. Filmat cu o cameră Canon 1D Mark IV şi cu o echipă atât de mică, încât face minimalismul românesc să arate ca un blockbuster hollywoodian, filmul lui Gandhi surprinde una dintre marile legi ale creativităţii: constrângerea poate fi o mană cerească şi nu un impediment. Dintre cele trei episoade, care converg inspirat la final, cel mai reuşit este cel al fotografei Aliya, interpretate excelent de egipteanca Aida El-Kashef. Aceasta foloseşte mici gadget-uri pentru a trage, deşi oarbă, cadre extraordinare. Paradoxul alăturării dintre cecitate şi poate cel mai vizual domeniu artistic este şocant pentru spectator, dar total credibil în context. Gandhi alege să filmeze de parcă aparatul său s-ar afla doar din întâmplare în preajma personajelor, ceea ce dă filmului un aer extrem de sincer, făcând spectatorul să se simtă mai degrabă martor implicat şi nu privitor de la distanţă la ceea ce se întâmplă pe ecran. În ciuda unei lungimi uşor exagerate (140 de minute), Corabia lui Tezeu cu siguranţă va rămâne în topul celor mai plăcute experienţe cinematografice la TIFF 2013.

Dama de companie/Call Girl
După ce a iscat un mare scandal în Suedia şi a câştigat câteva dintre cele mai importante premii ale industriei de film naţionale, Dama de companie vine şi la TIFF unde dovedeşte că se aseamănă cu excelentul Tinker Tailor Soldier Spy, doar că arată mai puţine împuşcături şi mai multe trupuri goale. Filmul îţi lasă impresia că, în timp ce politicienii suedezi din anii '70 recitau discursuri despre emanciparea femeilor şi despre liberalizarea sexuală a Suediei, în spatele uşilor închise plăteau minore pentru partide de sex cvasi-catatonice. "Mijlocitoarea" era Dagmar Glans (o Pernilla August extrem de convingătoare), ale cărei carneţele cu întâlniri se umpleau repede, în timp ce telefonul ţârâia încontinuu pentru a descrie gusturile mai mult sau mai puţin speciale ale distinşilor clienţi. În centrul atenţiei este Iris (Sofia Karemyr), o fată de 14 ani care ajunge Gât de Lebădă, vedeta colecţiei de nuri a lui "madame" Dagmar.

Pe lângă drama socială a fetelor lipsite de posibilităţi care se lasă atrase parcă din inerţie în lumea unde sexul aduce putere, Call Girl este şi un excelent film poliţist, căci are în centru o investigaţie de anvergură a poliţiei pentru a răsturna imperiul sexual al lui Dagmar Glans. Dar ce te faci când aprobările pentru investigaţie se obţin de la înşişi clienţii matroanei, iar aceştia sunt gata de orice pentru a nu le fi descoperit sportul favorit? Premisele sunt un mediu perfect de dezvoltare a unui scenariu complex, care necesită o mare atenţie din partea spectatorilor pentru a identifica dublul statut (client de bordel vs. poziţie oficială) al protagoniştilor şi a evalua dimensiunea gigantică a influenţei lui Dagmar Glans...

Deflorarea Evei van End
Titlul care ar face membrii unei comisii de rating să fie mai atenţi decât de obicei ascunde o amuzantă dramă de familie. Ştim cu toţii că o gospodărie perfectă nu este întotdeauna căminul unor relaţii de familie perfecte, iar cei cinci membri ai clanului van End sunt cel mai bun exemplu. Mezina Eva nu este niciodată ascultată de cei din jur, nici măcar când anunţă că în casa lor va rămâne pentru două săptămâni Veit, un elev din Germania venit pentru un schimb de experienţă. De la rebelul Manuel, cel mai mic fiu, tatăl aşteaptă numai să câştige pentru a patra oară la rând un concurs de îngurgitat frikandele (un mic prăjit în baie de ulei). Mama Etty este total sastisită de obligaţiile gospodăriei, iar tatăl nu-şi află busola nici în familie şi nici în slujba de la fabrica de frikandele, unde iniţiativele lui sunt primite cu amuzament de colegi.

În acest context disfuncţional, imaculatul, vegetarianul, caritabilul şi relaxatul Veit (Rafael Gareisen) are efectul unei bombe psihologice: cei cinci van End sunt pe rând fascinaţi, enervaţi, depăşiţi şi cuceriţi de neamţul cel blond, iar consecinţele sunt cu totul imprevizibile. O dată acceptată convenţia că Veit (un individ până la urmă anost) are dreptul să devină catalizatorul tuturor sughiţurilor relaţionale ale familiei, Deflorarea devine o mică bijuterie: amuzant, emoţionant şi imprevizibil, va provoca empatia (şi pe alocuri compasiunea) privitorului, care nu va putea întârzia să descopere în propria istorie derapaje comunicaţionale asemănătoare. Tragicomedia se apropie întrucâtva de stilul dărâmătoarelor filme ale lui Todd Solondz (invitatul unei ediţii trecute a festivalului), dar mesajul este unul optimist: până la urmă merităm cu toţii mai mult de la cei din jur, fiindu-le, în acelaşi timp, datori cu mai mult.