Gwoemul / The Host (regia Bong Joon Ho, 2006)
Aclamatul regizor Bong Joon Ho (Parasite, 2019) este cunoscut pentru estetica sa cross-genre. Filmele lui sar de la dramă la thriller și de la comedie la horror, într-un melanj acaparant și presărat cu un umor de bun gust.
The Host nu e un monster movie ca oricare altul. Drama unei familii alienate și dezastrul ecologic sunt două perspective (micro și macro) ale aceleiași probleme. Iar schema de monster movie e doar un pretext: chiar dacă rivalizează cu suspansul pe care ți-l stârnește Godzilla, contează mai puțin ravagiile pe care le provoacă mutantul marin născut din deversările ilegale în râul Han din Seul. Miza filmului e mult mai umanistă și mai emoționantă. În mulțimea care fuge din calea monstrului îl regăsim și pe Gang-Doo, tatăl cam neglijent al unei fetițe pe care nu numai că o scapă de sub supraveghere, dar o confundă cu un alt copil. Drept urmare, Monstrul o răpește și o ascunde în labirintul canalizărilor de sub râu. Autoritățile impun o carantină forțată, speculând că sinistra creatură ar fi purtătorul unui virus letal.
Așadar, intriga constă în provocarea familiei Park de a se reuni salvând-o pe micuța Nam-Joo. Iar lupta nu e ușoară, fiindcă tatăl ei, împreună cu bunicul și cu mătușa, sunt nevoiți să evadeze din carantină, să înfrunte autoritățile și, în primul rând, creatura monstruoasă din adâncuri; cu alte cuvinte, să riște totul.
Kairo (regia Kiyoshi Kurosawa, 2001)
Dacă rețetele repetitive din filmele horror te-au cam călit și crezi că nimic nu te mai sperie, Kairo îți poate provoca fiori prin câteva detalii simple, dar sinistre. Iar dacă mai ții minte celebra secvență din Ringu în care o tânără fantomatică iese din televizor, ai un mic indiciu vizavi de elementele pe care le-ai putea regăsi aici.
Printr-o regie impecabilă, japonezul Kiyoshi Kurosawa ne demonstrează că nu surprizele (tip jump scare) stau la baza genului horror, ci ambiguitatea apăsătoare a lumii înconjurătoare, când amenințarea ne înconjoară prin toți porii. Pentru că, raportându-ne la propria noastră realitate, oamenii ne sperie mai mult decât un monstru cu șapte capete.
Însă dincolo de teoria spaimei, Kairo surprinde tranșant spiritul epocii în care a fost realizat; mai exact, înstrăinarea individului în prima vârstă a internetului. Un grup de tineri din Tokyo descoperă o adevărată închisoare online, de unde spectrele digitale ale unor sinucigași caută să comunice cu ei asemenea unor morți damnați în bidimensionalitatea unui ecran. Mai rău, cei contactați intră la rândul lor într-o depresie suicidală, formând un cerc vicios și fantomatic.
În timp ce urmărești acest film, vei realiza și cât de înfricoșător poate fi acel sunet electronic și repetitiv al conexiunii prin dial-up.
În tradiția importului de J-Horror la Hollywood, așa cum s-a întâmplat cu Ringu, care a devenit The Ring, sau cu Ju-on, care a devenit The Grudge, Kairo a avut și el parte de o adaptare, Pulse (2006), însă niciunul dintre aceste remake-uri nu s-a ridicat la înălțimea originalelor.
Kaidan / Kwaidan (regia Masaki Kobayashi, 1964)
În ciuda vârstei sale, Kaidan nu numai că oferă una dintre cele mai spectaculoase experiențe cinematografice realizate vreodată în Asia, dar e și o punte către cultura tradițională japoneză. Adaptat după povești medievale cu fantome, repovestite de către Lafcadio Hearn în volumul său omonim, Kaidan este un film antologic structurat în patru părți independente narativ; patru povestiri morale culese din tezaurul folcloric nipon.
De la spiritul răzbunător al soției unui samurai care și-a încălcat orice legământ, la amintirile neîmpăcate ale războinicilor învinși care vor să își audă legenda ca să se știe nemuritori – toate aceste povești au câte o pildă înțeleaptă, fiind realizate cu multă măiestrie și cu un buget generos.
Kaidan e cel mai scump film japonez realizat până în 1964, fiind și apogeul carierei lui Masaki Kobayashi, un cineast consacrat prin filmele sale cu tematică medievală (Harakiri, Joi-uchi: Hairyo tsuma shimatsu / Samurai Rebellion). Pentru anumite secvențe, echipa filmului a realizat niște decoruri impunătoare, cu fundaluri imense pictate manual și cu o pădure întreagă plantată într-un hangar de avioane, fiindcă un simplu platou de filmare nu era suficient de încăpător pentru această superproducție epopeică. Efectul acestei artificialități este ca al unui vis intens și tulburător, ca atunci când ești conștient că visezi.
Iar prin experimentele sale sonore minimaliste, compozitorul Toru Takemitsu ne aduce la granița dintre tărâmul viilor și al morților, dintre palpabil și imaterial, folosindu-se atât de instrumente tradiționale japoneze, cât și de rezonanța unor materiale, precum lemnul, transformate într-un adevărat manifest sonor.
O mențiune specială: Odishon / Audition (regia Takashi Miike, 1999)
E greu să faci un top al horror-urilor asiatice fără să incluzi Audition, un film care începe ca o dramă romantică și deviază ușor către un sinistru body horror.
Rămas văduv și înstrăinat, un producător de televiziune decide, la îndemnul unui prieten, să organizeze un casting pentru o emisiune fictivă ca pretext pentru a vedea cât mai multe femei, dintre care una singură va fi aleasă pentru rol – în cazul acesta, pentru rolul de nouă nevastă. Însă câștigătoarea, frumoasa și misterioasa Asami Yamazaki, se dovedește a fi o femeie nu doar fatală.
