Deşi era deja la al optulea film, pentru marele public Carmen Galin a început să existe cu adevărat abia odată cu Laura, din Ilustrate cu flori de câmp (1975, Andrei Blaier) - rol principal şi expresiv, de conţinut: la aproape treizeci de ani, Carmen (născută în 14 martie, 1946, la Bucureşti) întruchipa o fată abia ieşită din adolescenţă, de o naivitate şi candoare de-a dreptul sinucigaşe - aproape la propriu, căci o făcuseră să fie sedusă de un bărbat matur, căsătorit şi abject de cinic, să se lase trimisă de el în provincie pentru un avort discret şi să moară din cauza unei supradoze de medicamente, convinsă până la sfârşit că „dragul de Titel” (Paul Ioachim) era „un finuţ”.
Veridicitatea, complexitatea şi profunzimea acestei reale compoziţii (actriţa fiind, de felul ei, o femeie lucidă şi plină de voinţă, deloc manipulabilă), au impus-o definitiv în prima linie a rolurilor de teatru şi cinema, la opt ani după debutul pe ecran, în Maiorul şi moartea (1967, Alexandru Boiangiu), în compania unei distribuţii de nume mari (Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Crişan, Jean Constantin, Constantin Rauţchi, Ştefan Mihăilescu Brăila, Draga Olteanu Matei, Vasilica Tastaman), urmat de alte roluri secundare şi episodice în filme mai mult sau mai puţin importante, dintre care s-ar mai distinge Dimineţile unui băiat cuminte (1967, Andrei Blaier), sau Drum în penumbră (1972, Lucian Bratu).
Absolvise I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale” în 1967, în aceeaşi promoţie cu Adela Mărculescu, Ioana Bulcă, Cristina Stamate, Mitică Popescu, Eusebiu Ştefănescu şi alţii, avându-i ca profesori pe Sanda Manu, Mihai Mereuţă, Ion Cojar şi Dinu Negreanu - pe care l-a reţinut în suflet ca mentor, afirmând: „Ştiu de la dânsul că trebuie să spui cuvintele, la urmă, nu teatral, ci cu adevăr. Dintr-o perdea de gânduri, recompui textul şi te recompui şi pe tine”. Această solidă filosofie profesională şi artistică a contribuit decisiv la consolidarea perioadei de aproape douăzeci de ani în care Carmen Galin a dominat rampa şi ecranul.
După Ilustrate cu flori de cîmp, soţul ei de-atunci, Dan Piţa, i-a oferit un rol situat la antipozi: Sita, surdomuta retardată din Tănase Scatiu (1976), care umplea cu substanţă, folosind inevitabila economie de mijloace impusă de personaj, spaţiul din jurul lui Victor Rebengiuc. Relativ simultan, a fost Manuela, gâsculiţa cu aspiraţii actoriceşti din Premiera, de Mihai Constantinescu, după piesa Travesti. de Aurel Baranga (tandem cu Radu Beligan, căruia i se adresa cu „Scumpici”), o variantă comică şi mai ţopşoară a Laurei din urmă cu un an - precum şi Alice, din Mere roşii, de Alexandru Tatos: emploi oarecum similar, dar din nou într-o cheie aparte - o educatoare de copii supradotaţi, semidoctă dar entuziastă.
Din seria de roluri ale următorilor ani se distinge, în primul rând, Pica, fiica dezaxată a personajului titular din Bietul Ioanide (1980, Dan Piţa), precum şi, în mod semnificativ, două rolişoare similare ca parametri şi de întindere redusă, dar extrem de percutante, în alte două filme ale soţului ei: una dintre soţiile personajului negativ (Victor Rebengiuc), în Profetul, aurul şi ardelenii (1978), şi soţia frustrată şi alcoolică... tot a personajului negativ (Ştefan Iordache), din Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981) - observăm, până aici, obiceiul lui Dan Piţa ca, în loc s-o afişeze mereu în prim plan, cum făceau alţi regizori cu nevestele lor, prefera să creeze, împreună cu Carmen, prezenţe secundare de o strălucire aparte (chiar şi morbidă), astfel evidenţiindu-i şi mai mult capacitatea de a aplica în actorie, cu acelaşi succes, principiul „less is more”.
Anul 1981, însă, i-a oferit lui Carmen Galin prilejul unui rol de cinema nu numai principal, ci şi multilateral şi extrem de dificil: Fanny Marcelloni (de la „Mărculescu”), acrobata din Saltimbancii, de Elisabeta Bostan (continuat cu Un saltimbanc la Polul Nord, diptic ce încerca să ecranizeze romanul „Fram, ursul polar”, de Cezar Petrescu - din păcate, după un text pentru filmat scris de Vasilica Istrate). Trioul alcătuit împreună cu Octavian Cotescu şi Adrian Vîlcu umplea atât arena, cât şi ecranul, iar Carmen emana efectiv strălucire, vitalitate, magnetism... Însă cel mai special atribut al acestei creaţii l-a constituit ambiţia ei de a se iniţia şi antrena în acrobaţia la trapez - atât pentru a-şi juca personajul, în sens tehnic, aproape până la capăt (n-a fost dublată decât pentru triplul salt mortal, recunoscut ca o performanţă rară chiar şi printre profesioniştii circului), cât şi ca să se identifice la maximum cu Fanny, pe plan interior.
La Teatrului Mic din București avea rolul principal din exuberantul musical „Nu sînt Turnul Eiffel" (1979, de Ecaterina Oproiu - regia Cătălina Buzoianu), trio cu Ştefan Iordache şi Leopoldina Bălănuţă. A jucat-o şi pe Gloria, din „Evul Mediu întîmplător” (1980, de Romulus Guga - regia, Cristian Hadji-Culea), o tânără stranie, cu elemente de dezaxare, exaltare şi isterie, pe o permanentă oscilaţie între realitate şi ficţiune, iar în 1981 a devenit nevasta lui Pătru cel Scurt (regretatul Dinu Manolache), din „Nişte ţărani” (de Dinu Săraru - regia, Cătălina Buzoianu) - spectacol pe care, după ce tot timpul fusese mlădios tâmpiţel-bleagă, îl încheia apoteotic cu un bocet care zguduia sala, acoperind „Internaţionala” cântată de corul politrucilor. Aceste roluri, însă, erau cu atât mai semnificative pentru cei apropiaţi care ştiau că, de fapt, Carmen avea o capacitate vocală foarte slabă - iar acele volume incredibile erau rezultatul unei nemiloase cultivări a vocii, încununată de eforturi imense (şi neobservate de nimeni, evident), pe scenă.
În spatele scenei, Carmen era o prezenţă pe cât de puternică şi charismatică, pe atât de dezinvoltă, comunicativă şi nepretenţioasă.
Fanny Marcelloni a fost apogeul creaţiei ei, iar după Fanny a urmat eroina titulară din Ana şi «Hoţul» (1981, Virgil Calotescu - tandem cu Gabriel Oseciuc) - perfect credibilă, temperamental şi fizic, la cei treizeci şi cinci de ani ai ei, în rolul unei fetişcane sufletiste care ajuta un fost puşcăriaş cu fond bun să se reintegreze (alături de prezenţa robustă a lui Amza Pellea).
În sfârşit, doi ani mai târziu a avut principalul rol feminin, complex şi dramatic, din Faleze de nisip (1983, Dan Piţa, scenariul Bujor Nedelcovici, după propriul său roman „Zile de nisip”) - filmul care l-a scos din ţâţâni pe Ceauşescu, ducând la cenzura draconică din ultimii ani ai regimului său. Din păcate, cu asta a început şi partea finală a carierei lui Carmen...
Deprinsă cu provocările profesionale grele, Carmen se integra greu în scenariile sălcii şi conformiste impuse de Tovarăşu' Mihai Dulea, juca tot mai rar, mai ales în filme care puteau ocoli „rialitatia suocialistî” şi „ruomantismu' rivoluţionar” - ca de pildă basmele: Zîmbet de soare (1988, Elisaeta Bostan), sau Secretul armei... secrete (1988, Alexandru Tatos).
Pe de altă parte, se consacrase atât de ferm în roluri tinereşti (constituindu-şi şi un stil interpretativ propriu de această factură, constând dintr-o prospeţime cu ezitări zglobii şi întretăieri vesele), încât acum, la patruzeci de ani trecuţi, mulţi regizori aproape că n-o mai vedeau.
Două incidente dureroase i-au pus punctul final: la un an după ultimul film, Vinovatul (1991, Visarion Alexa - o tentativă de comedie care a trecut neobservată), soţul ei a părăsit-o pentru mult mai tânăra Irina Movilă, iar în 1995, un conflict cu conducerea Teatrului Naţional, unde juca pe-atunci, a determinat-o să părăsească definitiv atât profesiunea, cât şi viaţa publică, în favoarea unei existenţe nevăzute, dedicată acţiunilor umanitare.
Însă, chiar dacă pierderea ei de către teatrul şi filmul românesc a lăsat un gol de neînlocuit, rămâne atât ajutorarea devotată, de-atunci încoace, a celor aflaţi la mare nevoie, cât şi ceea ce ne-a dăruit în anii ei de plinătate artistică: o galerie de roluri substanţiale, purtând amprenta şi sclipirea inconfundabilă a celei ce a fost şi va rămâne Carmen Galin.
Părerea ta
Spune-ţi părerea