Dacă nu îl știți pe Viggo Mortensen din filmele lui David Cronenberg (A History of Violence, Eastern Promises, A Dangerous Method), sigur îl știți ca Aragorn din seria Stăpânul Inelelor. Și dacă îi frunzăriți puțin CV-ul, poate că vă mai amintiți și de alte filme cu el (Carlito`s Way, Captain Fantastic sau The Green Book).
Astfel că după o carieră (puțin spus) împlinită în actorie, la cei 62 de ani ai săi (cu toate că pare să-și țină vârsta doar pentru el), Viggo a debutat ca scenarist-regizor cu „Falling”: un film despre relația dintre Willis, un bătrân aflat în pragul demenței și fiul său, John, de care ajunge să depindă și pe care îl respinge cu înverșunare. În general, Willis respinge toată realitatea pe care nu o mai recunoaște, începând cu trecutul dureros care se tot infiltrează în episoadele de demență, amestecându-i-se cu prezentul care îi joacă feste și terminând cu familia lui, pe care n-o slăbește din acuze și din jigniri. La 80 de ani, actorul Lance Henriksen pare că a adunat cu succes toți antagoniștii pe care i-a jucat de-a lungul vieții într-un singur rol.
Willis e stereotipul unui fermier american care a mușcat din tot tradiționalismul și din toate propagandele vremii, de care încă se ține cu dinții; un om simplu, care pare că își iubește caii mai mult decât familia, fiindcă măcar caii a știut să și-i crească. Pe John, fiul lui, îl mai lua cu el la vânătoare când era mic, dar pe soră-sa cea mică o cam ignora. Inițial, puștiului i-a plăcut să împuște rața, să vină cu ea mândru acasă, chiar să doarmă cu ea în pat. Dar apoi, când a mai crescut, degetele au început să îi tremure pe trăgaci tot așa cum căsnicia i-a alunecat lui Willis printre degete. Dimineața, la micul dejun, degeaba le comanda tata vafe, că nu erau ca ale mamei. Nici noua lui iubită adolescentă nu putea fi prea maternă cu ei.
Însă filmul ne poartă și printre amintirile fiului, nu numai ale tatălui. Pare singurul loc în care cei doi se mai pot întâlni, fiecare trăgându-și propriile concluzii. Ca și cum din mentalitatea tradițională a bătrânului au înflorit într-o revoltă bobocii liberali.
În prezentul paralel, Willis călătorește în sudul californian, acasă la John și la partenerul lui, Eric. Vârsta și boala îl forțează pe bătrân să își vândă ferma și să se mute mai aproape de ei. La insistențele fiului său, Willis își face și analizele, iar medicul care îi verifică prostata și îi declanșează reacții homofobe e interpretat (într-un cameo) de David Cronenberg.
Viggo îl joacă pe John curat, cuminte și cu rezerve. Până și tatăl lui ajunge să îi zică „Nu prea arăți a homosexual”. Nu că s-ar pune problema credibilității, doar că pariul unui actor de a se regiza, fie și unuia de talia lui Aragorn, nu e o garanție că rolul va pătrunde în intimitățile personajului; cu toate că scenariul, scris tot de Viggo, reflectă destinul propriei sale mame, răpusă de aceeași boală ca și personajul lui Henriksen.
Pe lângă faptul că a scris, regizat, jucat și compus coloana sonoră a filmului, Viggo a fost și unul dintre producători. Astfel că decizia lui Viggo-regizorul de a-și lăsa Viggo-actorul mai în umbră i-a oferit siguranța necesară să se concentreze, ca regizor, pe Willis și pe afuriseniile lui, care mai de care mai bigote și mai spumoase. Rolul lui John, ca și al surorii lui, Sarah (Laura Linney), este de a încasa toate aceste lovituri din partea tatălui lor. Evident, până la un punct.
Încă de la lansare, „Falling” a avut parte de reacții mixte. În online, lumea i-a lăudat cadrele superbe și prestația lui Henrisken în rolul bătrânului Willis, dar a cam criticat scenariul și regia de debutant ale lui Viggo. Pe de altă parte, filmul a fost în selecția unor festivaluri precum Cannes, Sundance, Toronto sau San Sebastian, unde a și câștigat trofeul pentru cel mai bun film.
Ali(e)nare (Falling, 2020): din 13 august în cinematografe.
