Regizorul Bernardo Bertolucci a murit luni dimineață, în Roma, răpus de cancer, anunță presa internațională, citând-o pe agenta cineastului, Flavia Schiavi. Regizorul avea de 77 de ani. Condiția medicală precară cu care s-a confruntat în ultima perioadă l-a făcut să nu mai regizeze în ultimii cinci ani, Eu și tu/Io e Te (2013) fiind ultimul său film, și primul făcut în Italia natală în ultimii 30 de ani. Io e Te, despre fragilitatea adolescenței, s-a lansat la exact 25 de ani de la filmul care l-a făcut celebru în întreaga lume, Il ultimo imperatore/The Last Emperor. Film bazat pe viața reală a lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, este prima producție occidentală făcută vreodată despre China. Filmul a avut suportul guvernului chinez și a câștigat ulterior nouă premii Oscar.
Creațiile sale sunt situate între poezie și istorie și au lasat o urmă profundă asupra cinematografiei moderne. Filmul său de proporții epice Il ultimo imperatore/The Last Emperor (1987) câștiga nouă premii Oscar iar producții precum The Conformist, despre procesele de conștiința și acțiunile unui tânăr fascist și Last Tango in Paris au fost pietre de hotar în istoria cinematografiei, influențând generații de regizori. Cel mai mare cineast al Italiei din generația sa, Bertolucci a lucrat atât în Europa cât și la Hollywood. Este singurul cineast italian cu Oscar pentru regie.
Bernardo Bertolucci s-a născut pe data de 16 martie 1940 în orașul italian Parma, în familia lui Ninetta, profesoară, și Attilio Bertolucci, un reputat poet, istoric al artelor și critic de film. Tatăl este cel care îi arată tânărului Bernardo lumea minunată a cinematografiei: îl duce la cinema, îl ia pe platourile de filmare, îi face cunoștință cu diferiți actori, regizori și critici de film. Fratele său, Giuseppe (născut pe 27.02.1947) este regizor de teatru, iar verișorul său, Giovanni Bertolucci (24.06.1940 - 17.02.2005) a fost un producător de film. Crescând într-un astfel de mediu artistic, nu a mirat pe nimeni când, la vârsta de 15 ani, Bertolucci a început să scrie primele sale poezii și romane. În scurt timp, creația sa literară este apreciată de lumea bună, câștigând numeroase premii literare, inclusiv prestigiosul „Premio Viareggio” (1962), pentru albumul de poezii „În căutarea misterului").
După liceu s-a hotărât să se facă poet, ca tatăl său. Astfel, urmează cursurile Facultății de Literatură Modernă a Universității din Roma, specializarea Filozofie (1958-61). Tot atunci a devenit pasionat de ideile politice de stânga, intrând în Partidul Comunist Italian. Autoritatea și influența tatălui său i-au „netezit” cariera: Bertolucci senior l-a ajutat pe regizorul Pier Paolo Pasolini să ii publice primul său roman, iar Pasolini, ca recunoștință, l-a angajat pe Bernardo ca regizor secund pentru „Accattone” (1961), un film care făcea portretul unui proxenet din Roma.
Satisfacția primită în urma colaborării la „Accattone” îl convinge pe Bertolucci că adevărata sa vocație este regia, așa că abandonează Filozofia chiar înainte de ultimele examene. La vârsta de 22 de ani, în 1962, regizează primul său film - La comarre secca/The Grim Reaper, cu un scenariu ce are la origine proza omonimă a lui Pier Paolo Pasolini. La comarre secca era cronica unei investigații făcute asupra morții unei prostituate din Roma, din punctul de vedere al mai multor personaje. La comarre secca prezintă fiecare dintre versiunile celor cinci suspecți, dintre care nici una nu se potrivește cu cealaltă. În unele scene, regizorul a folosit, pentru autenticitate, vagabonzi veritabili, în timp ce detaliile de fundal întăresc impresia de realism. Iar „Cumătra uscată” este, până la urmă, moartea, căreia prostituata îi cade victimă. Filmul a fost proiectat la Venice Film Festival. Peste doi ani, Bertolucci era selectat în „Săptămâna Criticii” la Cannes cu drama parțial autobiografică Prima della rivoluzione (1964), despre un student de 20 de ani sfâșiat între conformismul burghez și ideile marxiste revoluționare, care are o relație incestuoasă cu tânăra lui mătușă, jucată de Adriana Asti.
În 1965-66 regizează documentarul „La via del petrolio” și lucrează la proiectul neterminat „Il canale” (1966). În 1968, noul său film - „Partner”, transpune pe marele ecran romanul „Omul dedublat” de Dostoievski. În 1969, pentru „Amore e rabbia”, primește prima sa nominalizare la „Ursul de Aur” de la Berlin. În 1970 apare La Strategia del ragno/Strategia paianjenului, inspirat din povestirile lui Jorge Luis Borges.
Anul următor a fost unul de grație pentru Bertolucci, filmul său Il Conformista/Conformistul bucurându-se de aprecierea unanimă. „Il Conformista” tratează teme politice, îndeosebi rădăcinile psihologice ale fascimului. Il Conformista îi aduce celebritatea mondială lui Bertolucci, materializată și într-o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun scenariu adaptat” și un premiu la Festivalul de la Berlin (Trofeul Interfilm). Guillermo del Toro a publicat luni topul său cu filmele lui Bertolucci, situând The Conformist pe primul loc, urmat de filmele 1900 și The Last Emperor.
Talentul lui Bertolucci de a pune sufletul uman sub microscop este confirmat în 1972, odată cu Ultimo Tango a Parigi/Ultimul tango la Paris, cu Marlon Brando în rolul principal. Marlon Brando afirma atunci că fără sfaturile lui Bertolucci, care i-a împărtășit câteva dintre opiniile sale referitor la psihanaliză, el nu ar reușit o astfel de performanță, pe care mulți critici o consideră cea mai bună a lui Brando.
Filmul le-a adus lui Marlon Brando şi lui Bernardo Bertolucci nominalizări pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun regizor, deși a fost clasificat de unii editorialişti americani drept „pornografie sub formă de artă”. Descrierea neobişnuitei relaţii dintre un american văduv (Brando) şi o tânără pariziancă (Maria Scheider) a culminat cu scena unui viol anal în care untul este folosit pe post de lubrifiant. Singapore, Noua Zeelandă, Portugalia şi Coreea de Sud au interzis filmul, iar în Italia, unde filmul a fost interzis timp de 15 ani, Bertolucci a fost judecat pentru „obscenitate” şi privat, timp de cinci ani, de drepturile civile (inclusiv dreptul de vot).
„Ultimul tango la Paris” prezintă istoria lui Paul (Marlon Brando), ce găsește liniștea într-o aventură amoroasă anonimă, după moartea soției sale în circumstanțe violente. Filmul a creat o enormă controversă in Italia pentru scenele explicite de sex anal și a fost interzis de comisia de cenzură, ce a ordonat distrugerea tuturor copiilor.
În 2016, la 45 de ani după lansarea dramei erotice Ultimul tango la Paris, un detaliu tulburător a ieşit la lumină – extras dintr-un interviu din 2013 al regizorului Bernardo Bertolucci. Acesta, alături de protagonistul Marlon Brando, a plănuit fără ştirea actriţei Maria Schneider scena violului din film, ce a fost una reală şi a luat-o pur şi simplu prin surprindere pe actriţa de 19 ani. Întrebat daca regretă modul în care a ales să filmeze scena, Bertolucci a spus că nu. „Mă simt vinovat, într-un fel, dar nu regret. Când facem filme şi dorim să realizăm ceva deosebit, să obţinem ceva special, trebuie să fim complet neîngrădiţi. Eu nu am vrut ca Maria să dramatizeze furia ei, umilinţa. Am vrut ca acestea să fie reale şi de aceea m-a urât, pe mine şi pe Marlon, tot restul vieţii. Maria m-a acuzat că i-am furat tinereţea şi mă întreb astăzi dacă acest lucru nu a fost totuşi adevărat. Cert este că era prea tânără atunci pentru a face faţă unui succes atât de imprevizibil şi de brutal adus de filmul în cauză", a mai spus Bertolucci. Maria Schneider, care avea 19 ani când a jucat în film (în vreme ce Marlon Brando avea 48 de ani), a fost marcată şi traumatizată de rol (deşi acesta i-a adus faima). A ajuns dependentă de droguri, încercat să se sinucidă de trei ori, iar cariera sa a avut de suferit.
În 1976 apare epopeea Novecento/1900, cu Gerard Depardeau și Robert de Niro în rolurile principale. După ce a fost intens criticat pentru La Luna (1979) și La tragedia di un uomo ridicolo - 1981 (nominalizat la Palme d'Or), se stabilește la Londra și întrerupe pentru mulția ani legăturile cu viața culturală italiană. Odată cu stabilirea în Anglia începe perioada „cosmopolită” din viața lui Bertolucci.
În 1987 regizează Il ultimo imperatore/Ultimul împărat, un film bazat pe viața reală a lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei. Filmul s-a bucurat de o largă apreciere în State, la a 60-a ediție a Oscarurilor câștigând nouă statuete, iar la Globurile de Aur - patru.
La începutul anilor '90, apar The Sheltering Sky/Cerul ocrotitor - ecranizarea romanului cu același nume de Paul Bowles și Piccolo Buddha/Micul Buddha - o adaptare pentru publicul american a postulatelor budiste. După 15 ani de absență revine în Italia cu Stealing Beauty/Frumusețe furată, care primește o nominalizare la Palme d'Or. În 2003 apare The Dreamers/Visătorii, film despre viața a trei studenți în contextul revoltelor sociale din anii '60 din Franța și a revoluției sexuale.
După The Dreamers (2003) a urmat, la o distanță de 10 ani, Me and You/Io e te - ecranizarea romanului lui Niccolo Ammaniti despre un băiat de 14 ani, Lorenzo, care se ascunde în subsolul casei părinţilor (după ce le-a spus acestora că a plecat la schi), unde dă peste sora lui vitregă, mult mai mare ca vârstă şi care se confruntă cu dependenţa de heroină. Acesta este și ultimul film semnat de cineast, prezentat la Festivalul de Film de la Cannes. De pe atunci regizorul avea probleme mari cu deplasarea.
În 2011 îi este acordat Premiul Festivalului de la Cannes pentru întreaga activitate,anteriorul premiu onorific fiind în 2007, la Veneția.
Bertardo Bertolucci a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Adriana Asti, care a fost protagonista unuia dintre primele sale filme - „Prima della revoluzionne”. Cu a doua soție, Clare Peploe, s-a cunoscut la Londra, cei doi căsătorindu-se în 1978. Bertolucci era un adept al budismului. A fost foarte activ în viața politică, fiind adeptul ideilor de stânga, mulți ani fiind chiar marxist.
A fost recompensat cu o stea pentru filmele sale, pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood, situată în partea de nord, aria 6900.
