Repertoriul meu pentru admiterea la UNATC (pe care l-am redat la finalul filei) a conținut fix strictul necesar. S-au cerut cinci poezii și o fabulă, cinci poezii și o fabulă am pregătit. S-a cerut o povestire, o povestire am învățat. Era necesar și un cântec, un cântec am adus. Acestea au fost alegerile mele: „Nu am, moarte, cu tine nimic" (Grigore Vieru), „Cafeaua de dimineață" (Jacques Prevert), „Actorii" (Marin Sorescu), „Descântec de ploaie" (Ana Blandiana), „Numai duminica" (Luciana Stoicescu-Vaughan), fabula „Curcile" (Vasile Alecsandri), o povestire extrasă din „Fata de mătase artificială" (Irmgard Keun) și melodia „Aproape de voi" (Cargo).
Când începusem pregătirea pentru UNATC îmi făceam griji că aveam un repertoriu sărac, că voi fi „taxată" pentru faptul că nu m-am agitat mai tare. Între timp am înțeles, însă, că la acest examen contează cu totul alte „amănunte". Și dacă aș fi avut pregătită o singură poezie tot n-aș fi fost taxată. De asemenea, poți învăța tot Eminescu, dacă n-ai cu ce, nu te salvează nici cel mai mare poet::))) Cei din comisie citesc mult mai departe de niște aparențe.
Am auzit, de la mari actori, multe povești deosebite despre cum se susținea pe vremuri acest examen. Erau, pe timpuri, doar câteva locuri, până în 10, și concurența era și de câteva zeci de copii pe un loc. Atunci erai cineva dacă erai admis la acest examen. Această reușită în sine avea o valoare deosebită. Astăzi, însă, examenul este mult prea ușor. Și sunt mult prea multe locuri. În anul în care am dat eu admiterea (2015) au fost scoase la concurs peste 60. Și așa se întâmplă de câțiva ani încoace. Dacă ne gândim puțin, anual absolvă Actoria 60 de studenți, și asta numai în Capitală, la stat... Dacă adunăm și particularele, precum și școlile din provincie, înseamnă că România „produce" an de an câteva sute de actori. Dar ei sunt doar pe hârtie. În realitate, actori sunt doar câțiva. E bine să fie conștienți de asta și cei care acum abia se pregătesc de admitere. Mulți aleg acest drum, pentru că vor să ajungă vedete și speră că școala asta o să-i facă staruri. Iubesc școala asta, mi-am dorit-o din tot sufletul, dar nu școala asta te face să fii actor. Ea doar îți pune la dispoziție mijloace, îți crează conjuncturi, îți educă simțurile, îți îndrumă primii pași... Depinde doar de tine și de voia bunului Dumnezeu dacă vei fi, într-o zi, un actor care să-și merite titlul de actor.
Perioada de pregătire pentru examenul la UNATC și examenul în sine sunt amintiri deosebite pentru mine. Au fost foarte multe lucruri care m-au impresionat în acea perioadă. M-a impresionat cum toate au mers „ca unse". Oamenii pe care i-am cunoscut, coincidențele, semnele, toate acestea au lucrat împreună pentru visul meu. Revin la ce spuneam în prima filă și e foarte posibil să mai repet asta: da, când îți dorești ceva cu adevărat și când acel lucru TREBUIE să ți se întâmple, se întâmplă, indiferent cât de mult eviți sau cât de mult ești încurcat.
Examenul a fost structurat atunci când am dat eu admiterea în două etape. Aviz amatorilor: metoda de examinare se schimbă de la an la an. Prima etapă a fost eliminatorie și a avut două probe - una scrisă, alta practică, susținute în zile diferite. Primele probe erau notate doar cu admis/respins și trebuia să treci de fiecare în parte pentru a ajunge în a doua etapă, ultima, cea finală. Prima testare a fost scrisă. Deși foarte ușoară, la proba asta au picat foarte mulți. Este din ce în ce mai slab nivelul de pregătire al tinerilor care termină liceul. Pentru acest examen trebuia să citești numai cinci piese de teatru și să vizionezi cinci filme. Proba scrisă consta într-un test grilă cu întrebări din piesele de teatru care fuseseră anunțate din timp și dintr-un eseul realizat despre unul dintre filmele anunțate. Organizatorii admiterii în UNATC au avut chiar grijă ca aceste filme să fie vizionate în cadrul universității, pentru a nu exista pericolul ca cei înscriși în concurs să nu aibă posibilitatea de a le urmări. Deși a fost atât de ușor examenul scris, pe lista respinșilor erau aproape jumătate dintre concurenți. Trist! Și păcat! Sunt sigură că între cei picați atunci la examenul scris sunt mulți tineri talentați care sunt prea comozi. Și-au învățat, poate, cu acea ocazie, o primă lecție foarte importantă: școala de Actorie în România și oriunde pe lumea esta este, în primul rând, nu despre comoditate. Voi detalia și alte impresii de la examenul de admitere în următoarea filă. Până atunci, Paște fericit și sănătate cu de toate!
P.S.: Mai jos vă las spre lectură plăcută poeziile pe care le-am ales eu pentru repertoriul de admitere. Îmi sunt foatre dragi și vorbesc despre mine :)
„Nu am, moarte, cu tine nimic" (Grigore Vieru)
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
„Cafeaua de dimineață" (Jacques Prevert)
El și-a pus cafeaua liniștit în ceașcă,
Laptele l-a pus în ceașca de cafea,
Zahărul l-a pus în cafeaua cu lapte
Și cu lingurița l-a amestecat.
A băut cafeaua, ceașca a lăsat,
Fără să-mi vorbească.
A scos o țigară, a fumat tăcut,
S-a jucat cu fumul - cercuri a făcut –
A pus, calm, tot scrumul într-o scrumieră...
Fără să-mi vorbească. Fără să mă privească.
Și s-a ridicat,
Şi-a pus pălăria cu un gest distrat,
Şi-a luat pe umeri mantaua de ploaie,
Pentru că ploua, apoi a plecat.
A plecat în ploaie...
Fără să-mi vorbească. Fără să mă privească.
(Și atunci mi-am strâns fruntea grea în palme
Şi am plâns... Am plâns...)
„Actorii" (Marin Sorescu)
Cei mai dezinvolți - actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum știu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice.
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecțiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morții adevărați,
Morți tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mișcă!
Iar noi, cei țepeni într-o singură viață!
Nici măcar pe-asta n-o știm trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir,
Penibil și inestetic
Și nu știm unde dracu' să ne ținem mâinile.
„Descântec de ploaie" (Ana Blandiana)
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile.
Înnebunitele ploi şi ploile calme.
Ploile feciorelnice şi ploile - dezlănţuite femei.
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit.
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile.
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele și să umblu cu ele în dinți,
Să amețească, privindu-mă, astfel, bărbații.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie".
E urât şi poate nici nu e-adevărat
Dar lasă-mă atunci când plouă, numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă
„Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie, pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr.
Sunt ce mai frumoasă femeie, pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată
Să-mi ascundă genunchii.
Sunt cea mai frumoasă femeie, pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te-aştept.
Şi tu ştii că te-aştept.
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept...
E-n aer miros de dragoste viu,
Și toți trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poți să te-ndrăgostești fulgerător,
Toți trecătorii sunt îndrăgostiți,
Și eu te aștept.
Doar tu știi...
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile.
Înnebunitele ploi şi ploile calme.
Ploile feciorelnice şi ploile - dezlănţuite femei!
„Curcile” (Vasile Alecsandri)
Niște curci îmbătrânite,
Gârbovite și zburlite,
Sta sub șură tremurând,
Și, privind cu pizmuire
A porumbilor iubire,
Ziceau toate-așa, pe rând:
„Elei, soro! Elei, frate!
Așa păsări desfrânate
Mai văzut-ați încă voi?
Ian priviți, o! sorioare!
Cum se drăgostesc la soare,
Făr-a le păsa de noi!
Nu le-i frică
De nimica
N-au rușine nicidecum!
Au nu știu c-a nostru nume
Onorat de toți e-n lume,
Că drept pilde noi acum..."
„Voi acum sunteți bătrâne,"
Le răspunse-atunci un câne.
„Voi acum sunteți zbârcite,
Gârbovite și zburlite,
Voi, de ciudă, voi, de ură,
Stați cobind acum sub șură,
Clevetând cu pizmuire
A porumbilor iubire,
Căci de mult v-ați trăit traiul,
V-ați mâncat de mult mălaiul,
și-acum toate la un loc
Nu plătiți nici de-un potroc!"
„Numai duminica” (Luciana Stoicescu-Vaughan)
Nu știu de ce, câteodată, duminica
Îmi aduc aminte de tine.
Poate pentru că-i sărbătoare
Iar tu, o sărbătoare ai fost pentru mine.
Uneori amintirile au chiar și umor.
Zâmbesc singură la imagini fragile
Și mă bucur de trecut. Apoi meditez
La destinul parcă ursit de sibile.
Anii au trecut fără știre de-atunci.
M-am luat cu firescul de fiece zi
Și-am evitat să-mi mărturisesc
Că, în gândul ascuns, îmi aparții.
Nu înțeleg de ce numai duminica
Îmi aduc aminte de tine.
Poate pentru că-i sărbătoare
Iar tu, o sărbătoare ai fost pentru mine.
