Dacă vă mai amintiţi, în Air Force One (1997 - Wolfgang Petersen), Preşedintele Statelor Unite era luat ostatic, cu tot staff-ul şi familia, la bordul aeronavei prezidenţiale aflate în zbor, şantajul teroriştilor (naţionalişti ruşi nostalgici) urmărind eliberarea unui lider din Asia Centrală. Dar, cum pe preşedinte, fost super-luptător în forţele speciale iscusit-foc, îl chema Harrison Ford (scuze, am vrut să zic îl juca), eroul nostru întorcea jocurile şi curând-curând nemernicii cei ticăloşi în frunte cu Gary Oldman vedeau pe dracu-n persoană. Şi aici e cam la fel, cu unele ajustări: miza nu mai e Rusia, ci Coreea; ţinta atacului nu mai e avionul, ci Casa Albă (deşi tot de la un avion porneşte dandanaua); iar eroul nu mai e Preşedintele (Aaron Eckhart), ci un agent de protecţie, Mike Banning (Gerard Butler), căzut în dizgraţie după ce, cu un an şi jumătate în urmă (adică în prolog), îl salvase pe Preşedinte dintr-un accident de circulaţie gen neadaptarea vitezei la condiţiile carosabilului, cu preţul vieţii Primei Doamne.
Altfel, formula dramaturgică se reia: în timp ce toate autorităţile stau bujbé şi dau cu stângu-n dreptu', protagonistul se strecoară prin interstiţiile Casei Albe ocupate (la fel ca Harrison Ford prin viscerele avionului, acum şaisprezece ani) şi, dibaci foarte, nu se lasă până nu le vine de hac derdebeilor, taman la pont - adică, în timp ce stătea să explodeze cireaşa de pe tort, recte toate misilele nucleare americane-n silozurile lor, ca să vadă şi ei ce-nseamnă să fii un pustiu muritor de foame precum Coreea de Nord.
Nu lipseşte nici trădătorul infiltrat (Dylan McDermott), nu lipsesc nici doamnele coioase - aici, două la număr (dincolo, fusese doar una: Secretarul de Stat - Glenn Close): Secretarul Apărării (Melissa Leo) şi Directorul Serviciului Secret (Angela Bassett). Nici Morgan Freeman nu lipseşte, deşi el apărea nu în Air Force One, ci în Deep Contact (1998 - Yukio Kitazawa), unde era însuşi prezidentul; aici e doar Purtătorul de Cuvânt, devenit prezident ad interim.
În pofida tuturor acestor elemente repetitive, filmul se ţine bine-n chingi, pornind de la scenariul lui Creighton Rothenberger şi Katrin Benedikt, care respectă cuminte regulile de construcţie, de la clişeele deliberate - mai ales în setup: tot felul de amănunte anodine care ne telefonează continuările (ca de pildă, micile probleme ale cuplului Banning, cu promisiunea diseară mă fac liber şi vedem un film, numai noi doi - evident, ştim că n-o să-l vadă diseară, ci mâine seară, după ce se va rezolva Marea Problemă) - până la soluţiile originale şi întorsăturile neprevăzute - toată strategia de atac asupra Casei Albe, frumos etapizată, sau cacealmaua cu elicopterul din final şi ceea ce urmează (surpriza cu rachetele nucleare).
Peste toată povestea asta, se aşează meseriaş regia lui Antoine Fuqua - care-a mai avut de-a face cu Preşedinţi luaţi în colimator, în Shooter (2007), iar de-atunci a mai făcut Brooklyn's Finest (2009) şi un film de televiziune - un profesionist onest, capabil să povestească alert şi să filmeze spectaculos, inclusiv cu oarecari elemente de stil (încadraturi şi mişcări de cameră apte fie să potenţeze suspansul, fie să anunţe că e ceva necurat la mijloc). Ba chiar, l-am putea bănui şi de o anumită inteligenţă auctorială cu valenţe de referenţialitate, ca în secvenţa când Obeliscul din Washington D.C., schilodit de aripa avionului atacator, începe să se dărâme pe verticală aidoma turnurilor gemene în 9/11 - ca o aluzie la acest tip de atac terorist asupra unui centru vital al Americii, apt să dribleze tot sistemul lor de apărare (deşi rămâne un mister cum a reuşit aeronava cu pricina să se infiltreze tocmai pân-acolo, fiind interceptată abia la una zvârlitură băţ de Casa Albă, şi-atunci tot degeaba, că era super-înarmată şi trage ca-n brânză în tot ce mişcă râul ramul).
Cum era şi firesc, nu putem avea cine ştie ce pretenţii dinspre partea actoriei - e film de acţiune, nu de conţinut. Gerard Butler e un super-erou credibil la modul pietros, iar Aaron Eckhart un preşedinte oarecare, mai puţin credibil la modul lemnos. Rick Yune, capul răutăţilor, e curăţel fără sclipire, iar Morgan Freeman face bine ce face el întotdeauna; s-ar distinge oarecât Melissa Leo, cu un amestec atent dozat de duritate şi vulnerabilitate, şi Robert Forster, în portretul cu accente satirice discrete al unui general cam descins din Moş Teacă al lui Bacalbaşa. Sunt filmaţi adecvat de Conrad W. Hall, dar şi mai adecvat sunt puse-n cadru efectele speciale, care evident abundă.
Aşa că nu veţi fi dezamăgiţi, dacă vreţi o distracţie meseriaşă şi fără fasoane, cu acţiune, suspans, trâmbe de sânge şi Birouri Ovale făcute ferfeniţă; de altceva nici n-ar fi cazul să fie vorba.
Părerea ta
Spune-ţi părerea