La mulți ani, Sylvester Stallone! Rocky și Rambo, la 70 de ani

Admirat sau dispreţuit, Sylvester Stallone şi-a clădit prin forţe proprii una dintre cele mai solide şi respectabile cariere de la Hollywood, şi a influenţat considerabil cultura populară modernă prin multe dintre personajele lui iconice. Pe 6 iulie 2016, actorul împlinește 70 de ani.

Chiar şi acum treizeci şi ceva de ani, când ne izola de Occident cortina de fier (iar la Internet nici măcar nu visa cineva!), am fost în stare să facem legătura între uluitorea revelaţie din „Rocky” (1976) şi tânărul malac terorizat în fugă de Jack Lemmon, în „The Prisoner of Second Avenue” (1975) - fiindcă Sylvester Stallone a avut dintotdeauna un „ceva" al lui care tăia brazdă oricând, chiar şi la cele mai nesemnificative treceri prin cadru. La fel de pasager l-am mai zărit şi într-un episod din „Kojak” (1975), iar spectatorii de-afară, cu acces la mai multe filme, îl putuseră vedea (dacă deschideau bine ochii) şi ca un client de discotecă în „Klute” (1971), ca Frank Nitti în „Capone” (1975), ca Machine Gun Joe Viterbo, în „Death Race 2000” (1975) sau ca mafiot oarecare (nici măcar trecut pe generic), în „Cannonball!” (1976). Acestea erau doar cele mai importante rolişoare (alte vreo zece ciubucuri nici măcar nu merită să fie menţionate într-un medalion atât de esenţializat - poate cu excepţia primului cameo care a atras atenţia: Stanley Rosiello, din „The Lords of Flatbush”, 1974) de la începuturile deloc promiţătoare ale carierei tânărului Sylvester Gardenzio Stallone, născut la 6 iulie, 1946, în mahalaua Hells Kitchen din New York City - mediu care nu i-a înăbuşit din faşă ambiţiile, căci a studiat la Colegiul American din Elveţia şi la Universitatea din Miami, luându-şi licenţa de Bachelor of Arts.

Norocul lui (sau, poate, inspiraţia) a fost acela că, nemulţumit doar cu actoria, The Italian Stallion (cum i se mai spunea pe-atunci - după ce în adolescenţă avusese şi porecla Michael), ţinea să-şi facă un nume şi ca scenarist, iar în 1975, impresionat de meciul lui Cassius Clay cu Chuck Wepner, din Cleveland, a scris un scenariu despre un pugilist necunoscut care prinde acea „şansă la un milion” de a se măsura cu campionul la categoria grea (de altfel, personajul antagonistului, arogantul histrion Apollo Creed, e un portret explicit al lui Muhammad Ali). Şi s-a produs miracolul!

Întocmai ca eroul său, Stallone a devenit peste noapte o legendă vie şi nemuritoare, încasând cu „Rocky” nu mai puţin de zece nominalizări la Oscar (inclusiv scenariul şi cel mai bun rol - la toate cele trei patru categorii competitive), dintre care trei adjudecate: regia, montajul şi cel mai bun film. Astfel s-a lansat una dintre cele mai bănoase francize a tuturor timpurilor, şi cu toate că Stallone îşi merită cu prisosinţă toate laudele, nu trebuie să uităm şi contribuţia esenţială a regisorului John G. Avildsen, precum şi a actorilor Talia Shire, Burgess Meredith şi Burt Young. De asemenea, nu încape nici o îndoială că şi aici avem de-a face cu unul dintre acele cazuri de „debut niciodată egalat”, nicidecum depăşit.

Asaltat de oferte din partea tuturor studiourilor hollywoodiene, dornice să-l recruteze pe noul star, Sly s-a lansat într-o carieră fulminantă şi, în mare parte, binemeritată (căci e pe cât de talentat ca actor, pe-atât de inteligent ca scenarist şi de corect ca regizor), însă fără să mai atingă niciodată zenitul marilor filme de conţinut, rămas pentru el doar un apanaj a lui „Rocky” cel dintâi. Serialul astfel demarat a continuat, pe pista megadolarilor şi, de-acum încolo, chiar în regie stalloniană, cu „Rocky II” (1979), sensibil mai slab decât originalul (cum era şi de aşteptat) şi „Rocky III” (1982), care şi-a depăşit predecesorul măcar la capitolul încasărilor - după care Stallone s-a îndepărtat de ring pentru o vreme, atras de tentaţia unei alte francize blockbusteriste. A revenit cu „Rocky IV” (1985), abordând şi tematica sfidării naţional-politice - căci aici adversarul era o namilă de boxer sovietic (Dolph Lundgren) - şi, pe de altă parte, stârnind controverse pentru nivelul de violenţă în ring mult peste cel al primelor trei episoade. Dacă acel Ivan Drago (poreclit „Expresul siberian”) era de neoprit, la fel se releva şi Rocky ca franciză (încă din 1982, simpatica parodie „Airplane II: The Sequel”, a lui Ken Finkelman, includea în decorul astroportului un afiş cu Stallone bătrân, în filmul „Rocky 45”). Şi, într-adevăr, a mai existat şi un „Rocky V” (1990), singurul regizat nu de Stallone, ci tot de Avildsen, autorul celui dintâi) unde adversarul era interpretat de boxerul Tommy Morrison, strănepot al lui John Wayne, ba chiar şi, mult mai târziu, un „Rocky VI” (pe adevăratul său titlu, „Rocky Balboa”, 2006 - adică la treizeci de ani după debut!) - mai mult ca autosatisfacere ambiţioasă încununată de o imperială mediocritate. În 2015 se lansa Creed (de fapt Rocky VII), mai mult decât satisfăcător. Dincolo de vârsta respectabilă, Sly amintea în Creed de furia personajelor din tinerețe și completa perfect un Adonis tânăr, musculos, furios în ring dar lipsit de acel aplomb al lui Stallone. De altfel, multe lucruri din film aduc omagiu lumii Americii din anii 70, cu săli de box ilegale, străzi periculoase și legende ale boxului.

În paralel, cum spuneam, Stallone a dezvoltat traiectoria celuilalt erou de cult, John Rambo, creat de canadianul David Morrell, un adevărat maestru al romanelor de acţiune şi conspiraţie. De fapt, însă, inefabilul n-a funcţionat decât în „First Blood” (Ted Kotcheff, 1982), unul dintre acele rare exemple în care un film foarte violent reuşeşte să pledeze cu sinceritate şi succes împotriva violenţei, folosind nu spectacularul facil, ci argumentaţia psihologică şi morală. Din păcate, continuarea „Rambo: First Blood Part II” (1985, George Pan Cosmatos), a decăzut la nivelul unei apologii a brutalităţii sângeroase, urmată de o vulgarizare şi mai intensă, cu „Rambo III” (1988, Peter MacDonald). S-ar fi zis că lucrurile s-au oprit aici - dar, ce să vezi, douăzeci de ani mai târziu, lui Sly i se trezesc nostalgiile şi, în 2008, revine cu un dezgustător „Rambo” (IV, dar fără număr în coadă) - un haotic carnagiu non-stop prin junglele din Thailanda. Colac peste pupăză, acum e în producţie cu „Rambo V: The Savage Hunt” (prevăzut pentru 2017). Să-l iertăm, totuşi, pe Sly, pentru aceste căderi în ispită - la drept vorbind, e unul dintre cel mai bine plătiţi monştri sacri de la Hollywood, iar banul e ochiul ştim noi cui).

Printre meandrele slalomurilor împletite cu Rocky şi Rambo, a mai apărut el şi în „Cobra”, „Over the Top”, „Cliffhanger”, „Demolition Man”, „Judge Dredd”, „Assassins”, dar a avut şi ambiţia de a încerca empoli-uri diferite (în comedie, cu rezultate dacă nu sclipitoare, măcar „călii”: „Oscar”, de John Landis (1991), „Stop! Or My Mom Will Shoot”, de Roger Spottiswoode (1992) sau formule mai de soi, cu „F.I.S.T.” (Norman Jewison, 1978), „Escape to Victory” (John Huston, 1981), „Tango & Cash” (Andrei Koncealovski, 1989).

Adevărul este că Stallone e un actor destul de talentat încât să nu joace niciodată „prost” - dar, din păcate, nici atât de mare încât să poată salva rolurile complet ratate din scriitură (ca în „Rocky VI” şi, mai ales, penibilul „Rambo IV”). Să recunoaştem: primul Rocky şi primul Rambo sunt marile lui creaţii - iar în rest, şi-a făcut conştiincios datoria.

Una dintre cele mai amuzante şi de bun-gust glume referenţiale îi aparţine lui John McTiernan, care în universul cinematografic-paralel din „Last Action Hero” include un afiş cu Sylvester Sallone în „Terminator”. Oripilat, micuţul fan al lui Schwarzenegger îl admonestează pe Jack Slater, polţistul jucat de idolul său: „Nu-i adevărat, TU ai jucat rolul ăsta!", la care Slater/Schwarzy îi răspunde: „Fii serios - e cel mai bun rol al lui!" Un făcut cu ochiul colegial - dar şi uşor acid, la urma urmei...