Gata vacanța! Am început noul an universitar cu forțe proaspete și cu un chef nebun să dau tot! Tot ce am, pentru tot ce vreau! Jurnalul unei studente la actorie va fi în perioda ce urmează despre pregătirea licenței, despre ce scrie pe diploma tânărului absolvent de Actorie, despre pregătirea pentru ce urmează, despre bibliografia obligatorie care ar trebui să fie parcursă de fiecare tânăr actor... Mai am ceva subiecte pe care le-am pregătit-n-o să le enumăr pe toate acum, aici , însă încep nouă serie de articole cu altceva decât plănuisem, cu un „la revedere”.
M-am obișnuit să aflu altfel astfel de vești... cred că știți la ce veste mă refer, că nu prea-mi vine s-o mai scriu... M-am obișnuit să aflu vești din acestea de la televizor, din ziare, de la agenții de presă... M-am obișnuit să fiu departe de știre, să fiu pe un scaun, în fața unui computer, de unde toate veștile din lumea asta nu par reale. Le afli, scrii despre ele, dar când ești jurnalist faci asta cu același „sânge rece" cu care un chirurg operează. Fiecare trecere în neființă a unei personalități este o sarcină de serviciu în plus. Trebuie să te gândești cum să acoperi cât mai bine subiectul, ba chiar te gândești la audiența, cum să fie publicația la care lucrezi tu cel mai câștigată. Vezi pozele de la priveghi, de la înmormântare, auzi plânsete, vezi durere... Dar tu rămâi așa.., ca și cum toate astea nu se întâmplă decât într-un film.
De când sunt studentă UNATC, am aflat altfel veștile despre dispariția actorilor. Cum intri în facultate, în dreapta, lângă lift, dai cu nasul de-un panou căptușit cu catifea neagră. Pe el se prinde în agrafe provizorii poza cuiva. Sub imagine: o bucată de hârtie A4 pe care cineva a scris și a scos la imprimanta cu litere negre și groase numele cuiva. În față, pe o măsuță, niște flori și o candelă aprinsă. Miercuri, toate acestea au fost puse în memoriam Olga Tudorache. Așa am aflat eu miercuri dimineață vestea... Iar cursurile au început cu un moment de reculegere.
Mă uităm la colegi, cei mai mulți nici n-au avut șansa să o vadă într-un spectacol, poate nici măcar în vreun film sau într-o piesă de teatru filmată și publicată pe youtube... Nu admit să fie vreun student în UNATC care să nu știe cine este Olga Tudorache, dar cu siguranță nici unul n-avea de unde ști ceva ce am aflat... și eu... abia acum. „Și eu” asta e așa, ca un fel de laudă. Mă simt norocoasă că fac parte dintr-o generație care i-a văzut pe scenă pe mulți dintre artiștii care se grăbesc astăzi să ne părăsească. Și, cum spuneam, am aflat miercuri că Olga ar fi vrut să nu plângem, ci să râdem. Ne-a spus un profesor, după acel moment de reculegere. Olga a fost un om care s-a bucurat de viață și a prețuit-o într-un fel aparte. Eram adunați le scenă de repetiții, în picioare, ținusem momentul de reculegere și eram triști. „Nu, nu fiți triști. Olga nu ar fi vrut asta”, ne-a spus domnul profesor. Am început să zâmbim și am ascultat cu mare curiozitate povestea frumoasă despre „Regina Mamă”. Povești neștiute de atât de mulți.
În timp ce unii scriu pe bandă rulantă articole despre cine a fost Olga, în timp ce alții apar la tv vorbind abia acum despre ea, în timp ce aceia care i-au fost spectatori își amintesc cum au văzut-o pe scenă... noi am zâmbit:). La revedere, Olga Tudorache!
