Erori științifice în filmele SF

SF-ul lui Alfonso Cuaron, Gravity, a intrat de azi în cinematografele de la noi, un film atât de bine realizat și de lăudat de critici, încât abia dacă îi mai poți reproșa ceva. Cu toate acestea, găsim aici câteva inadvertențe științifice, una dintre ele (fără a dezvălui ceva din acțiunea peliculei) fiind legată de înfățișarea perfectă a Sandrei Bullock după o ieșire în spațiu.

Potrivit revistei Time, sub costumul de presiune pe care un astronaut îl poartă în spațiu se află  un alt costum, strâns lipit de corp, confecționat dintr-un material special în care este integrat un sistem tubular, menit să normalizeze temperatura corpului, dar și un pampers pentru adulți. Bullock ar fi trebuit în consecință să iasă din costumul spațial transpirată și ceva mai „șifonată”.

Înfățișarea atractivă și apetisantă a unor personaje în condițiile dificile de trai și de lucru de pe o stație sau navă spațială este doar una din erorile din filmele SF. Iată ce mai spune știința că este prea puțin probabil să se poată întâmpla în realitate, în ciuda dorinței de spectaculos și inedit a scenariștilor de la Hollywood.

1. Erori legate de gravitație

În serialul Star Trek (1966), gravitația este exact la fel pe orice planetă vizitează Căpitanul Kirk și echipajul său, în vreme ce nici în Mission To Mars (2000) nu se fac eforturi prea mari pentru a reda cum trebuie gravitația planetei. Pe Marte, aceata este cu mult redusă față de Pământ, astfel încât  personajele ar trebui să facă salturi lungi pe suprafața planetei, nu să pășească cu ușurință.

În Armageddon (1997), când astronauții aterizează pe asteroidul care urmează să se prăbușească pe Pământ, vedem că gravitația este minimă, însă în interiorul navei aceasta, în mod neobișnuit, există. Încă un exemplu la această categorie ne este oferit de Destination Moon (1950), unde un membru al echipajului spune că nu poate înghiți cum trebuie în lipsa gravitației, însă acest lucru este total greșit, deoarece înghițitul este în fapt o acțiune ce se realizează prin contracția mușchilor esofagului și nu are de-a face cu gravitația.

2. Sunetul în spațiu

Sunetul are nevoie de un mediu, așa cum este aerul, pentru a se propaga. Așadar, în vidul din spațiu nu ar trebui să putem auzi nimic. Multe filme ignoră acest fapt și ne agasează urechile cu efecte sonore intense în timpul scenelor de luptă (vezi de exemplu filmele Star Wars). O excepție notabilă este aici 2001: A Space Odyssey, unde lipsa de zgomot este folosită ca element al suspansului, singurele note pe care le auzi din când in când în scenele din spațiu sunt cele din Dunărea Albastră a lui Johann Strauss II.

3. Undele radio în spațiu

Cele mai multe filme SF nu se obosesc să explice cum semnalele radio, ce călătoresc cu viteza luminii în vid, reușesc totuși să ofere comunicații în timp real între două planete ce se află la o distanță enormă una de cealalta. În Star Trek s-a folosit termenul de ”semnale sub-spațiale” – orice ar desemna acestea, se pare că permiteau ceea ce am descris anterior.

În Capricorn One, un astronaut aflat pe Marte are o convorbire în timp real cu mama sa aflată pe Terra. În realitate însă, până și această legătură audio între Pământ și cea mai apropiată planetă ar fi un lucru foarte greu de obținut. Semnalelor radio de pe Marte le-ar lua aproximativ 20 de minute să ajungă pe Pământ, astfel încât ar exista pauze mari între întrebări și răspunsuri.

O excepție notabilă este aici pelicula Contact, bazată pe o carte a lui Carl Sagan, un celebru om de știință, autor și cercetător al mai multor domenii: fizică, cosmologie, astrobiologie…

4. Exploziile în spațiu

Tot din cauza vidului din spațiu, spectaculoasele explozii pe care le vedem în multe filme SF sunt imposibile (flăcările au nevoie de oxigen). Sigur, se poate vorbi de explozii solare sau de explozia stelară rezultată din ciocnirea violentă a două obiecte cosmice, însă nu se vor produce niciodată în spațiu explozii precum cea a navei din Starship Troopers sau cea care apare în bătălia culminantă din Star Trek II: The Wrath of Khan…

5.  Călătoria cu viteza luminii și alte variante de a ”păcăli” spațiul și timpul

Alt aspect științific imposibil, dar atât de grozav în filmele SF, este acela în care navele se folosesc de o tehnologie specială (warp drive în Star Trek, hyperdrive în Star Wars) pentru a-și scurta călătoria, sau ating viteze inimaginabile, ce depășesc viteza luminii. Așa cum reiese din teoria relativității a lui Einstein, pe măsură ce un obiect se apropie de viteza luminii, energia de care are nevoie pentru a se deplasa este enormă, iar când se ajunge la viteza luminii deja este nevoie de energie infinită. În plus, călătoria la o asemenea viteză face timpul să treacă mult mai încet pentru pasagerii navei în cauză. Iar pentru fiecare an petrecut călătorind de la o stea la alta, pe Pământ vor trece zeci si sute de ani.

6. Aspecte legate de extratereștri

Pe lângă multe alte inadvertențe științifice, există și aceste aspecte legate de contactul cu ființele de pe alte planete, din alte dimensiuni. Unul este legat de comunicarea cu extratereștrii, ce spun specialiștii că nu ar avea loc așa de ușor și de simplu pe cât ne lasă să credem peliculele SF. Ba reușim noi să captăm și să descifrăm limbajul lor, ba reușesc ei să priceapă limba engleză (invariabil, limba engleză!). Cum intri totuși în contact cu o ființe ale căror noțiuni despre comunicare pot avea cu totul alte coordonate?

În plus, majoritatea extratereștrilor sunt imaginați ca având aspect asemănător celui umanoid, navele lor sunt adesea uriașe și ingenioase, mașinării nu departe însă de cele mai fanteziste construcții umane, și filmele merg într-atât de departe încât dau posibilă chiar o încrucișare a speciilor – umană și extraterestră, imposibil de realizat în opinia oamenilor de știință.