După ce vreme de cincisprezece ani fusese cunoscut, din zeci de roluri, ca o întruchipare a principiului "tinereţe fără bătrâneţe", Dan Nuţu a dobândit trista faimă de "taxi driver" la New York - fără nici o legătură cu Scorsese, din păcate... Şi e nedrept, fiindcă era un actor cu adevărat bun, şi dacă lumea showbiz-ului de peste ocean nu era atât de exclusivistă şi impenetrabilă, ar fi meritat o şansă - după cum a dovedit-o cariera lui susţinută în ţară, între 1964 şi 1979.
Născut în data de 17 martie, 1944, la Bucureşti, Dan Nuţu a debutat încă din studenţie, în "Cartierul veseliei" (1964, Manole Marcus) - pentru ca în anul absolvirii, 1966, să uimească în rolul lui Radu, eroul excelentului "Duminică la ora 6", de Lucian Pintilie - formând un cuplu de neuitat cu Irina Petrescu. Dezinvoltura plină de umor cu care juca ezitările şi stângăciile tânărului cu fibră de erou (altminteri, muncitor utecist, că Pintilie era la început şi încă nu-şi permitea să sfideze regimul - ceea ce nu ştirbea cu nimic valoarea filmului, mai ales că-i instilase o doză perceptibilă de ironie fină) şi-au pus amprenta pe imaginea lui, ducând la o serie aproape continuă de personaje similare. Totuşi, în mod semnificativ, actorul a ştiut să evite manierizarea, cu atât mai mult cu cât în paralel juca pe prestigioasa scenă de la Bulandra, într-o trupă de înaltă clasă şi sub îndrumarea unor mentori ca Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu şi acelaşi Lucian Pintilie, care au ştiut să consolideze tot ce avea mai bun în el.
Astfel, a impus publicului un emploi definit de Tudor Caranfil ca "durul vulnerabil al cinematografiei anilor '60" (conform "Dicţionarului de filme româneşti", Editura Litera, 2002), mai ales cu roluri ca Gelu din "Meandre" (1967, Mircea Săucan), Vive din "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967, Adrei Blaier), brunetul din "Prea mic pentru un război atât de mare" (1970, Radu Gabrea), sau Treişpemii din "Bariera" (1972, Mircea Mureşan).
În 1973, Mircea Săucan a apelat din nou la el, oferindu-i şansa numită Petre, din "100 de lei" - un tânăr marcat de complexe, într-o relaţie de love-hate cu fratele său mai mare, starul Andrei Pantea (cel mai bun rol de film al lui Ion Dichiseanu), a cărui autoclaustrare în turnul de fildeş al succesului accentuează cu atât mai dramatic, prin contrast, frustrările adolescentului neglijat şi neînţeles.
Un an mai târziu, consistenta sa experienţă teatrală şi-a arătat din nou roadele, cu un memorabil Kostea Treplev, în spectacolul de televiziune cu "Pescăruşul" lui Cehov (regia, Petre Sava Băleanu), alături de "greii" Gina Patrichi, Valeria Seciu, Victor Rebengiuc şi Octavian Cotescu. Deosebit de complex se relevă şi Păun, din "Porţile albastre ale oraşului" (1975, Mircea Mureşan), un soldat de artilerie antiaeriană care, pedepsit de sublocotenentul Roşu (Romeo Pop), alunecă pe panta răzbunării şi a tentativei de crimă - pentru ca în curând orice conflicte mărunte să fie nivelate de lupta pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea Bucureştiului (în acel august 1944 atât de întors de către cineaşti pe toate feţele... deformante cu putinţă). Tot atunci, în regia lui Virgil Calotescu, îl întruchipează pe Trică, un inginer petrolist cam schematic, căruia însă reuşeşte să-i confere veridicitate şi farmec - în "Mastodontul".
Era şi perioada când am avut cele câteva ocazii de a-l vedea pe scenă - la izvor, cu Toma din "Răceala" lui Marin Sorescu (regia: Dan Micu), un rol nu foarte impresionant, sau cu mult mai nuanţatul Nil, din "Micii burghezi" (în original: "Bătrânul), de Maxim Gorki, regia Ioan Taub, dar mai ales în antologicele "Leonce şi Lena", de Georg Büchner, în regia modernă şi super-flexibilă a lui Liviu Ciulei, sau "Elisabeta I", de Paul Foster, la Icoanei, pusă în scenă tot de Ciulei - unde, dintre cele câteva roluri atribuite (conform concepţiei de distribuţie multiplă aplicată aproape tuturor actorilor), Dan Nuţu se distingea mai ales cu "pocitania" Sir William Cecil, a cărui constituţie de cocoşat prilejuia şi dezvoltări de improvizaţie comică: în secvenţa consfătuirii din sala tronului, actorul era nevoit să poarte în spinare o cocoaşă de butaforie, stând mereu chircit chiar lângă rândul întâi de spectatori, aşezaţi aproape pe scenă. La un moment dat, cu aerul cel mai natural, şi-a scos ghebul ca să-şi dezmorţească oasele, făcându-ne complice cu ochiul, în timp ce comenta: "Greu e să fii cocoşat..."
Concomitent, cinematograful i-a oferit un nou rol dramatic de mare substanţă, în "Ilustrate cu flori de cîmp" (1975, Andrei Blaier) - acel Victor neputincios şi îngrijorat de semnele misterioasei drame ce se urzeşte insidios în jurul iubitei sale, sensibila Irina (Elena Albu) - pentru ca în final să afle totul abia când e prea târziu, din scrisoarea ei de dincolo de moarte. După acest vârf, ultimii trei ani din cariera cinematografică a lui Dan Nuţu au fost jalonaţi de roluri la fel de frecvente şi importante, dar fără să mai aducă mari revelaţii faţă de ceea ce ne dezvăluise deja marele lui talent - meritând, totuşi, să fie reţinute: Mihai Comăneşteanu din "Tănase Scatiu" (1976, Dan Piţa), Traian din "Trepte pe cer" (1978, Andrei Blaier), Adrian din "Rătăcire" (1978, Ştefan Traian Roman)...
O ultimă compoziţie interesantă i-a oferit, în 1979, Nicolae Corjos - în filmul său de debut (pe cât de tardiv, pe atât de reuşit) "Ora zero" - unul dintre fiii electricianului jucat de Mihai Mereuţă, membru al unei familii pe care harul actorilor şi abilitatea regizorului de a-i coordona o salva de clişeele proprii unor asemenea contexte ale epocii, îmbogăţind-o cu adevăr, umor şi umanitate. I-au mai urmat, în 1980, două treceri prea puţin semnificative pe ecran - spătarul Tomşa, din "Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu" (Malvina Urşianu), şi un locotenent din "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii" (Mircea Mureşan, ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu) - după care Dan Nuţu, parcă presimţind ce punea la cale Ceauşescu pentru ultimul deceniu de film românesc al regimului comunist, a ales libertatea (cu sacrificiul propriei cariere - căci Occidentul n-a avut ochi pentru calităţile lui).
Deşi în S.U.A. n-a reuşit să facă decât figuraţie, nu s-a descurajat, orientându-se spre producţia de filme documentare, inclusiv ca instructor şi coordonator al Aristoteles Workshop, lansat în 2005, sub egida TV ARTE - ca o dovadă nu numai de luciditate şi inteligenţă, ci şi a unei remarcabile capacităţi de redescoperire şi reinventare.
În cei aproape şase ani de existenţă, Aristoteles Workshop a reuşit să depăşească statutul de simplu atelier de formaţie profesională şi s-a afirmat treptat şi ca producător de filme documentare de excepţie: Nu te supăra, dar..., al Adinei Pintilie, a făcut literalmente înconjurul lumii şi a adus acasă foarte multe premii (The Golden Dove, de la prestigiosul Festival de Film Documentar de la Leipzig, Germania, 2007; Best Film Award, Dialektus Documentary Film Festival, Ungaria, 2008; Best Woman Director, FICCO International Film Festival of Contemporary Cinema, Mexic, 2008 etc.); Căutare, regizat de Ionuţ Piţurescu, a reprezentat România la Cannes, în Quinzaine des Réalisateurs 2010 şi a primit premiul secţiunii, pentru “cel mai curajos proiect”; Sibiu Stories, al Corinei Radu (Best Documentary Award, L’Alternativa Independent Film Festival Barcelona, Spania, 2008), Ciobanul zburător al lui Cătălin Muşat (Special Mention, la Festivalul Internaţional de Film Locarno, 2009) şi Rebel, Rebel, regizat de Mihai Bauman şi Alexandru Belc (selectat la secţiunea First Steps a Festivalului Internaţional de Film Documentar Visions du Réel de la Nyon, Elveţia).
Părerea ta
Spune-ţi părerea