Articole Silence

„Silence”, în regia lui Martin Scorsese, laureat al premiului Oscar, este povestea mult așteptată despre credință și religie, care se concentrează asupra unor misionari portughezi din secolul al XVII-lea. Aceștia pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia, pentru a-și găsi mentorul pierdut, părintele Cristavao Ferreira, și pentru a împărtăși și altora crezul creștin.

Scorsese regizează „Silence” pe baza unui scenariu pe care l-a scris împreună cu Jay Cocks. Filmul, inspirat din romanul premiat al lui Shusaku Endo, publicat în 1966, examinează cea mai arzătoare dilemă a religiei și spiritualității: tăcerea lui Dumnezeu în fața durerii omenești.

Martin Scorsese, Emma Koskoff, Irwin Winkler, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich și Vittorio Cecchi Gori sunt producătorii peliculei, Dale A. Brown, Matthew J. Malek, Manu Gargi, Ken Kao, Dan Kao, Niels Juul, Chad A. Verdi, Gianni Nunnari, Len Blavatnik și Aviv Giladi fiind producătorii executivi.

„Silence” îi are în distribuție pe Andrew Garfield („Uimitorul Om-Păianjen”, „Fără armă în linia întâi”), Adam Driver („Star Wars: Trezirea Forței”, „Paterson”) și Liam Neeson („Lista lui Schindler”, „Teroare în Paris”). Pelicula urmărește traseul celor doi tineri misionari, părintele Sebastian Rodrigues (Garfield) și părintele Francisco Garupe (Driver), în misiunea lor de a-și găsi mentorul dispărut și de a le predica sătenilor creștini pe care îi întâlnesc și care sunt forțați să se închine lui Dumnezeu în secret. În acea perioadă, în Japonia, lorzii feudali și samuraii conducători erau hotărâți să șteargă creștinismul de pe teritoriul lor; creștinii erau persecutați și torturați, forțați să devină apostați, adică să se lepede de credința lor, de teama unei morți prelungite și agonizante.

Scorsese a lucrat pentru acest film cu o mulțime de colaboratori recenți sau de lungă durată, inclusiv directorul de imagine Rodrigo Prieto, nominalizat la premiile Oscar („Lupul de pe Wall Street”), scenograful Dante Ferretti, triplu laureat al premiilor Oscar („Hugo”), editorul de imagine Thelma Schoonmaker, triplă laureată a premiilor Oscar („Lupul de pe Wall Street”), producătorul muzical Robbie Roberston („Lupul de pe Wall Street”) și directorul de casting Ellen Lewis („Lupul de pe Wall Street”). Kim Allen Kluge și Kathryn Kluge sunt compozitorii filmului.

Distribuția peliculei este completată de o suită de actori internaționali, inclusiv Ciarán Hinds („Munchen”) și câțiva dintre cei mai faimoși actori japonezi – Tadanobu Asano, Issei Ogata, Shin’ya Tsukamoto, Yoshi Oida, Yosuke Kubozuka, Ryo Kase și Nana Komatsu.

Despre producție

În 1988, la o vizionare specială organizată la New York pentru pelicula „Ultima ispită a lui Iisus” (cel mai recent proiect al lui Scorsese), la care urmau să participe liderii religioși ai orașului, regizorul a făcut cunoștință cu arhiepiscopul Paul Moore. La eveniment, Moore – care se apropia de sfârșitul perioadei petrecute ca Episcop al New Yorkului – i-a prezentat regizorului un exemplar al romanului istoric „Tăcere”, scris de Shusaku Endo. „Tăcere” fusese publicat în Japonia în 1966, unde primise laude nenumărate, povestea devenind subiectul uneia dintre cele mai intense, riguroase și minuțioase analize. Când o ediție engleză a cărții a fost publicată câțiva ani mai târziu, reputația romanului de examinare profundă a unor teme religioase și de meditație asupra acestora s-a intensificat.

Prima oară când regizorul a citit cartea, aceasta l-a impresionat profund – părea că-i vorbește lui personal.

„Subiectul prezentat de Endo în carte a existat în viața mea de când eram foarte tânăr,” spune Scorsese. „Am fost crescut într-o familie catolică foarte credincioasă, astfel încât am fost foarte implicat în religie. Pilonul pe care mă sprijin în continuare este spiritualitatea catolicismului roman cu care am fost învățat de mic, spritualitate care avea de-a face cu credința.”

Scorsese spune că, citind cartea, a fost uimit să descopere că aceasta trata aceleași probleme profunde privitoare la creștinism cu care, după cum o spune și el, „mă confrunt în continuare.”

„În această perioadă a vieții mele, mă gândesc încontinuu – mă întreb încontinuu – la credință și îndoială, slăbiciune și condiția umană, acestea fiind exact temele pe care Endo le tratează în cartea lui într-o manieră foarte directă.”

Romanul

Din primul moment când a terminat cartea, Scorsese s-a hotărât să o transforme într-un film. Romanul „Tăcere” („Chinmoku”) al lui Shusaku Endo, a cărui acțiune se desfășoară în era Kakase Kirishitan („Creștinii ascunși”), a fost lăudat drept una dintre cele mai mari reușite literare, fiind catalogat de critici ca unul dintre cele mai bune romane ale secolului trecut. Publicat în 1966, „Tăcere” a primit prestigiosul premiu Tanizaki în Japonia. Tradus în 1969 în limba engleză, romanul a continuat să apară și în alte limbi în întreaga lume.

„Tăcere” a devenit un bestseller instantaneu în Japonia, vânzându-se în peste 800 de mii de exemplare. Punctul de plecare al poveștii este un scandal adevărat din sânul bisericii, care a avut ecouri ample – lepădarea de credință a unui stareț iezuit aflat în Japonia, părintele Cristovao Ferreira, care a renunțat la religia sa, a devenit un învățăcel budist și s-a căsătorit cu o japoneză.

Iezuiții, membri ai Societății lui Isus, formează astăzi cel mai numeros ordin religios de preoți și frați din Biserica Catolică. Angrenați încă de la început în procesul de evanghelizare și propovăduire apostolică, iezuiții sunt dedicați eforturilor în domeniul educației (fondarea unor școli și a unor universități), în domeniul cercetărilor intelectuale, al căutărilor culturale, al drepturilor umane și al justiției sociale. Ignatius Loyola a fondat ordinul în anii 1530, compunând „Exercițiile Spirituale” pentru a-i ajuta pe alții să urmeze învățăturile lui Isus Cristos. În 1534, Ignatius Loyola, Francisco de Xavier și adepții lor au depus jurăminte de castitate, sărăcie și supunere în fața Papei.

În romanul lui Endo, cei doi învățăcei ai părintelui Christavao Ferreira, preoții Sebastian Rodriguez și Francisco Garupe, călătoresc din Portugalia până la Universitatea Iezuită din Macao și apoi în Japonia, unde se expun unor pericole uriașe în căutarea adevărului despre misterioasa lepădare de credință a lui Ferreira. În tot acest timp, ei continuă să le propovăduiască creștinilor ascunși din Japonia, care se închină lui Dumnezeu și-și practică credința temându-se pentru viețile lor.

Endo, unul dintre puținii autori japonezi care au scris din punctul de vedere al creștinilor, s-a născut la Tokyo în 1923. El a fost crescut la Kobe, de mama și mătușa sa, fiind botezat la biserică la vârsta de 11 ani. Studiile sale universitare au fost întrerupte de cel de-al Doilea Război Mondial, el lucrând o perioadă într-o fabrică de muniție. După război, a studiat medicina și s-a mutat în Franța. Pe parcursul vieții sale, Endo s-a confruntat cu boli respiratorii grave, inclusiv tuberculoza, fiind internat de multe ori în spital.

Endo a început să scrie romane în 1958, aproape toate având în centru teme creștine, inclusiv „A Life of Jesus”, provocând astfel apariția unor comparații între el și scriitorii creștini din Vest, dintre care se remarcă mai ales Graham Greene. Majoritatea personajelor lui Endo se confruntă cu dileme morale complexe, adesea alegerile lor ducând la rezultate încâlcite sau tragice. Graham Greene l-a numit pe Endo „unul dintre cei mai rafinați scriitori în viață”.

Romanul „Tăcere” este considerat opera de artă a lui Endo, fiind subiectul unor analize și dezbateri intense în anii care au urmat publicării. Garry Wills, autor și istoric laureat al premiului Pulitzer, compară „Tăcere” cu „Puterea și gloria”, roman scris de Greene. El spune că, în timp ce eroul lui Graham „ține în continuare predici puternice în ciuda ­­­­nevredniciei sale... Endo explorează un paradox mult mai intens. Preotul său se leapădă de credință, dar nu din slăbiciune, ci din iubire, pentru a-i scuti pe cei convertiți la creștinism de persecuțiile împotriva lor.”

Endo însuși considera că studenții de stânga din țara sa apreciaseră atât de mult cartea deoarece vedeau în povestea chinurilor lui Rodrigues provocate de samurai alte chinuri mai recente, cu care se confruntaseră japonezii marxiști ai anilor 1930. Aceștia din urmă fuseseră torturați de autoritățile japoneze și forțați să comită „tenko” – o convertire radicală de ordin ideologic.

„Tăcere” a fost recent numit un roman al timpurilor noastre. Paul Elie a scris în revista The New York Times că „romanul reperează în trecutul misionar multe chestiuni religioase care ne contrariază pe noi în momentul post-secular – convingerea deținerii adevărurilor universale în anumite societăți, conflictul dintre mărturisirea credinței și exprimarea ei și aparenta tăcere a lui Dumnezeu în fața violențelor pe care oamenii le comit în numele Său.”

Romanul „Tăcere” continuă să fie relevant și în zilele noastre.

Scenariu

Admirația lui Scorsese față de roman a crescut în urma unor lecturi suplimentare. De vreme ce începuse deja să scrie o adaptare a cărții alături de colaboratorul său, Jay Cocks, la sfârșitul anilor 1980, el a plănuit ca acesta să fie următorul său film.

Soarta, însă, a avut un alt plan în minte.

În primul rând, spune Scorsese, „nu eram mulțumit de ce reușisem să scriem”. El s-a confruntat și cu alte probleme, una dintre cele mai importante fiind finanțarea unui asemenea proiect, așa că regizorul s-a văzut nevoit să lase scenariul deoparte.

În următorii ani, totuși, regizorul a petrecut mult timp cântărind temele și personajele cărții, continuând să lucreze din când în când alături de Cocks pentru realizarea unor variante noi ale scenariului. În total, cei doi au avut nevoie de mai bine de 15 ani pentru a finaliza un scenariu pe care să-l considere realist și reușit, unul care să surprindă esența romanului și să dea viață celor mai profunde semnificații.

Un cuvânt înainte al lui Scorsese pentru o ediție în engleză a romanului publicată în 2007 nu ne oferă doar indicii referitoare la ceea ce au însemnat temele din roman pentru regizor, ci și o perspectivă privitoare la modul în care urma să arate adaptarea cinematografică.

Scorsese a scris: „Creștinismul se bazează pe credință, dar dacă îi studiezi istoria, vezi că acesta a trebuit să se adapteze din nou și din nou, mereu cu mare dificultate, pentru ca acea credință că înflorească. Acesta e un paradox, unul care poate fi foarte dureros: la suprafață, ar părea că a crede și a pune la îndoială sunt două acțiuni antitetice. Dar eu cred că acestea merg mână în mână. Una se hrănește din cealaltă. Îndoieile pot duce la o singurătate dezolantă, dar dacă acestea coexistă cu credința – credința adevărată, credința trainică – rezultatul poate fi una dintre cele mai pline de bucurii comuniuni. Tocmai această trecere dureros de paradoxală – de la certitudine la îndoială la singurătate la comuniune – este elementul pe care Endo îl înțelege atât de bine.”

„Sebastian Rodrigues (personajul principal) reprezintă ceea ce unii ar putea numi „una dintre cele  mai puternice și strălucitoare credințe catolice.””

Scorsese îl cataloghează drept „un om al bisericii”, precum cel despre care scrie Bernanos în „Jurnalul unui preot de țară”, și adaugă că „Rodrigues ar fi fost, cu siguranță, unul dintre acei oameni neclintiți, care nu renunță la voința, la hotărârile și la credința lor – dacă ar fi rămas în Portugalia, desigur.”

„În loc de-asta, el este plasat în mijlocul unei culturi diferite, ostile, într-o etapă târzie a efortului prelungit de eliminare a creștinismului. Rodrigues e convins că va fi eroul unei povești vestice pe care o știm cu toții: alegoria creștină, o figură mesianică, cu propriul său Ghetsimani – un petic de pădure – și propriul Iuda, un nenorocit mizerabil pe nume Kichijiro.”

Iuda, pe care Scorsese îl consideră cel mai mare răufăcător al creștinismului, întrupează ceea ce regizorul numește una dintre cele mai presante dileme din teologia creștină.

„Care e rolul lui Iuda?” spune el. „Ce așteaptă Cristos de la el? Ce așteptăm noi de la el azi?”.... Endo tratează această problemă a lui Iuda mai direct decât oricare alt artist pe care îl știu.”

Această problemă impregnează povestea din „Silence” și îi hotărăște soarta părintelui Rodrigues.

După cum scrie Scorsese „... încet, cu măiestrie, Endo întoarce foaia [în cazul lui Rodrigues]. „Tăcere” este povestea unui om care învață – în cel mai dureros mod – că iubirea lui Dumnezeu acționează pe căi mult mai misterioase decât știe el, că Dumnezeu le oferă oamenilor mai multă libertate decât ne dăm noi seama și că El este mereu prezent... chiar și când tace.”

„Am citit acest roman pentru prima oară acum douăzeci de ani. L-am recitit de atunci de multe ori... Mi-a oferit un sprijin pe care l-am găsit în foarte puține opere de artă.”

Locații

Chiar înainte ca mijloacele de realizare a filmului să devină disponibile, în 2008 și 2009, în vreme ce diferite metode erau explorate pentru a asigura o finanțare, Scorsese, Koskoff și membrii esențiali din echipa creativă au început să caute locații pentru etapa de producție. Înțelegând că ar fi fost extrem de scump să toarne filmul în Japonia, realizatorii au căutat locații în Noua Zeelandă, Canada și alte țări variate, pentru a găsi decorurile cele mai potrivite pentru filmarea poveștii. Căutând locații care să nu fie strigător la cer de scumpe, realizatorii au găsit până la urmă panoramele perfecte în Taiwan.

În timp ce discutau posibilitatea de a filma în Taiwan, Scorsese și Koskoff l-au abordat pe regizorul Ang Lee, care avea o experiență variată în ceea ce privește filmările în acea țară. Lee și colaboratorii săi, mai ales David Lee, au avut o contribuție substanțială la reușita realizatorilor de a turna filmul în Taiwan.

După cum a făcut-o și pentru multe alte locații, Koskoff a întreprins numeroase călătorii în Taiwan, străbătând țara în lung și în lat pentru a găsi cele mai bune locații de filmare.

„Am călătorit în Taiwan de atâtea ori încât pot să spun, fără să mă tem că greșesc, că am fost în fiecare colț al țării, căutând locații în diferite orașe și sate. De asemenea, am întâlnit o sumedenie de oameni,” spune Koskoff. „Am înțeles atunci că, datorită diversității peisajului și a terenului, a talentului oamenilor și a facilităților disponibile în Taipei în vederea turnării filmului, găsisem în sfârșit locul potrivit pentru a realiza „Silence”. De fapt, m-am convins rapid că această țară era singurul loc în care puteam realiza filmul, că „Silence” găsise în sfârșit locația perfectă pentru recrearea Japoniei din secolul al XVII-lea.”

Scorsese e de acord. „Am avut în vedere mai multe locații din lume, dar până la urmă am ales Taiwanul pentru că peisajele se apropiau de cele japoneze, climatul era similar, iar panoramele din munți și cele maritime erau perfecte pentru ceea ce căutam noi.”

Distribuția

După stabilirea acestor elemente atât de importante, castingul, care fusese până atunci pus în așteptare, a primit atenția completă. Prioritatea principală era evidentă – găsirea actorului potrivit care să-i dea viață părintelui Rodrigues.

„Actorul care urma să-l joace pe Rodrigues trebuia să aibă abilitatea de a portretiza cu succes și de a înțelege complexele încercări prin care trece personajul,” spune Scorsese. „Mi-am dat rapid seama și că trebuia să găsim pe cineva care să vrea să joace rolul. De-a lungul anilor, discutasem cu mai mulți actori. Unii mi-au spus de la început că nu erau interesați de acest subiect și asta a fost tot.”

De-a lungul anilor, Scorsese a discutat cu mai mulți actori tineri care fuseseră fascinați de material și de poveste, pe câțiva dintre ei luându-i chiar în considerare pentru rol. Dar pe măsură ce timpul trecea, iar filmul bătea pasul pe loc, acești actori au devenit prea bătrâni pentru rol. Rodrigues e un tânăr de vreo douăzeci de ani.

Accelerând procesul de căutare a unui actor care să-i dea viață lui Rodrigues deoarece data de începere a etapei de producție se apropia, Scorsese a primit la audiții mai mulți actori tineri, până când a intrat în scenă Andrew Garfield. La scurt timp după triumful său nominalizat la premiile Tony – rolul din „Moartea unui comis voiajor”, piesa lui Arthur Miller produsă de Mike Nichols pe Broadway – și rolul din „Uimitorul Om-Păianjen”, Garfield a părut reîncarnarea lui Rodrigues în ochii lui Scorsese.

„Andrew are vârsta potrivită și, mai ales, are abilitatea de a se descurca cu un asemenea rol. Iar lui chiar îi pasă. Sincer să fiu, parcă a fost trimis de Dumnezeu,” spune Scorsese.

Garfield a acceptat rapid sarcina.

„Cum poți să-i spui „Nu” lui Martin Scorsese?” spune actorul. „Cine ar vrea să facă asta? E ceva atât de rar, nici nu mă așteptam la o asemenea șansă.”

Deși era încântat că primise rolul, actorul a înțeles profunzimea provocării.

„Povestea e un material foarte complex și dificil, tratează aspecte atemporale, uriașe ca anvergură și ca emoție,” spune Garfield. „Publicul este martorul unor experiențe prin care oamenii normali trec într-o viață întreagă, nu într-un timp atât de scurt. Rodrigues se confruntă cu cele mai mari și mai importante întrebări care ne bântuie pe toți – cum să trăiești o viață care să conteze, o viață plină de credință? Te obligă o astfel de viață să trăiești și cu îndoieli? Astea-s doar câteva motive pentru care am fost atât de atras de poveste și de personaj.”

În rolul companionului lui Rodrigues, părintele Garupe, Scorsese a ales un alt actor tânăr, carismatic și promițător, Adam Driver. Cunoscut pentru rolul său din serialul HBO „Fetele” și pentru aparițiile din filmele „Inside Llewyn Davis” și „Star Wars: Trezirea Forței”, Driver joacă și în „Paterson”, regizat de Jim Jarmusch. Driver a fost și el intrigat și curios cu privire la povestea filmului, fiind extrem de entuziasmat în vederea unei colaborări cu Scorsese.

Pentru a se pregăti în vederea rolului, el a început să citească cartea lui Endo odată cu scenariul lui Scorsese și Cocks.

„Ideea de criză de credință m-a captivat foarte mult, deoarece ea este una universală și mereu relevantă,” spune Driver.

Caracteristicile specifice celoi doi tineri preoți, Rodrigues și Garupe, l-au atras de asemenea pe actor.

„Mi-a plăcut faptul că cei doi erau nemulțumiți și plini de îndoieli, un aspect care face parte din credință. M-am gândit la Sfântul Petru. Îndoiala este pozitivă – are legătură cu tot ce ne înconjoară, chiar și cu actoria. E aceasta o modalitate corectă de a-ți câștiga existența? E rolul acesta unul bun? Vreau să fiu alături de acești oameni? Oare nu joc cum trebuie personajul? Orice domeniu creativ duce la îndoială. Relațiile dintre părinți și copii sunt pline de îndoieli.”

Driver a fost captivat și de ceea ce el numește reprezentarea atipică a preoților din poveste.

„Când te gândești la preoți, ți-i închipui calmi și raționali. Dar acești iezuiți erau pionieri, duri și căliți. Ei trebuiau să fie rezistenți. Condițiile erau aspre pe atunci. Acești bărbați erau duri, lipsiți de rafinament, în niciun caz precum imaginea pe care o avem noi despre preoții din zilele noastre. Mă gândesc la acești iezuiți ca la niște exploratori.”

În distribuția filmul au fost incluși și doi actori importanți de origine irlandeză, versatilul și renumitul Liam Neeson, a cărui popularitate s-a intensificat în ultimii ani datorită rolului din seria de acțiune „Taken”, și distinsul actor Ciarán Hinds, cunoscut pentru interpretările de pe marele ecrane și de pe scenele de teatru. Neeson, care-i dă viață deosebit de importantului părinte Ferreira și care a fost nominalizat la premiile Oscar pentru rolul din „Lista lui Schindler”, l-a interpretat și pe părintele Vallon cu 15 ani în urmă, în „Bandele din New York”, regizat de Scorsese. El a fost încântat de ocazia de a lucra din nou cu acest regizor.

„Să lucrez cu Marty e o bucurie și un prilej de educație în materie de realizări creative,” spune Neeson. „Dar unul dintre cele mai captivante aspecte ale poveștii este relevanța sa. Câteva dintre evenimentele descrise în roman și în scenariu în cele mai amănunțite și teribile detalii au loc în lume chiar acum, în zilele noastre. Cred că „Silence” va fi un film pe care toată lumea va dori să-l vadă.”

În ceea ce privește temele filmului, Neeson spune: „M-a intrigat subiectul iezuiților timp de 30 de ani, de când am făcut cercetări în acest domeniu pentru un alt film, „Misiunea”, din anii ’80. Consilierul tehnic pentru acel film a fost părintele Daniel Berrigan, care mi-a devenit un prieten apropiat. El a avut un impact puternic asupra vieții mele, în legătură cu istoria iezuiților, mai ales cea a Sfinților Ignatie și Francisc.”

Cât despre scenariul peliculei, Neeson spune: „M-a cucerit scenariul de cum l-am terminat de citit. E scurt și la obiect. Jay Cocks și Marty nu scriu niciodată un paragraf dacă o frază ajunge. Iar acea frază va avea structură și subtext.”

Personajul părintelui Ferreira l-a cucerit de asemenea.

„M-am întrebat cum acest bărbat, un personaj istoric, un om foarte învățat, impregnat de spiritul creștin și inclus în cultura iezuită, a putut efectiv să se lepede de credința sa și să devină o pată rușinoasă în istoria bisericii.”

Ciarán Hinds („Munchen”), care îi dă viață părintelui Valignano, conducătorul Universității Iezuite din Macao, dă dovadă de același entuziasm ca Neeson.

„Nu ai zilnic șansa de a apărea într-o poveste atât de sinceră și care-ți dă atât de mult de gândit, realizată de un regizor atât de bun. Aceasta a fost o însărcinare specială pentru mine,” spune Hinds.

Scorsese, a cărui abilitate de a obține cele mai bune interpretări de la actorii săi este legendară, și-a exprimat aprecierea imensă față de distribuția sa.

„În primul rând, aveam nevoie de actori grozavi,” spune regizorul. „Știu că asta sună ușor, dar e adevărat – materialul este foarte complex, lumea în care se desfășoară povestea e puțin știută de cei din Vest, iar eu aveam nevoie de actori care să poată absorbi toate aceste elemente și să se scufunde în poveste, aducând-o la viață. Aveam nevoie de aventurieri și folosesc acest termen atât în sens fizic, cât și emoțional.”

„Pe Liam și Ciarán i-am ales pentru că aveam nevoie de persoane cu o anumită seriozitate, oameni care înțeleg liniștea și... tăcerea. Fiecare secundă în care cei doi apăreau pe ecran trebuia să conteze, ei fiind cei care furnizau un contrast pentru Andrew și Adam, ale căror personaje sunt mai tinere, mai slabe, mai impulsive. Aveam nevoie și ca publicul să perceapă acest contrast la nivel vizual: fețele alungite și ascuțite ale celor doi actori tineri, care își schimbă expresiile repede, în contrast cu cei doi actori mai în vârstă, mai liniștiți, mai solizi din punct de vedere fizic. Aceasta a fost ideea și tocmai asta aduc cei patru actori poveștii.”

La fel de importante precum cei patru iezuiți portughezi sunt personajele japoneze, sătenii creștini evlavioși și samuraii torționari. Încă din anul 2007, Scorsese și directorul de casting Ellen Lewis au călătorit în Japonia, unde s-au întâlnit cu câțiva dintre cei mai cunoscuți actori din țară, mulți dintre ei fiind adevărate staruri pe plan național.

„Am mers de trei ori în Japonia în total,” spune Lewis. „M-au inspirat acele experiențe. Mi-am dat seama imediat că avea să ne fie bine deoarece toți acești actori erau foarte buni. Deși engleza lor nu era perfectă, ne puteam da seama că înțelegeau scopul scenei pe care o citeau, iar asta ne-a emoționat și ne-a captivat.”

Pentru rolul important al interpretului șiret și trădător, Scorsese l-a ales pe Tadanobu Asano. Regizorul era familiarizat cu prestația lui Asano din filmul „Mongolul”, în care i-a dat viață lui Genghis Khan. Publicul american îl va recunoaște din peliculele „Battleship” și „Thor”.

Issei Ogata, un interpret versatil, obișnuit cu scenele de teatru și marile ecrane, care i-a dat viață împăratului Hirohito în „The Sun”, regizat de Aleksandr Sokurov, a fost ales în rolul lui Inoue, bătrânul și temutul inchizitor ale cărui politici barbare au răspândit teroarea în comunitățile „ascunse” de creștini din țară.

Yosuke Kubozuka, unul dintre cele mai promițători actori din noua generație a Japoniei, a fost distribuit în rolul lui Kichijiro, complexul și prefăcutul ghid (și inamic) al preoților. Yoshi Oida, care locuiește în Franța și a avut șansa de a lucra cu marele regizor de teatru Peter Brook, îi dă viață lui Ichizo, bătrânul din sătucul Tomogi a cărui credință și al cărui devotament îi inspiră pe Rodrigues și pe Garupe. Iar respectatul actor/regizor Shin’ya Tsukamoto a fost distribuit în rolul lui Mokichi, un alt sătean din Tomogi devotat și evlavios.

Scorsese recunoaște că a rămas perplex atunci când a auzit că Shin’ya Tsukamoto avea de gând să vină la audiții.

„Ce?” am zis eu. „Despre ce vorbiți? Marele regizor vine la audiții? Am fost atât de surprins, nici nu-mi venea să cred. Shin’ya este un autor adevărat, ale cărui filme mă inspiră – „Tetsuo, the Iron Man” și „A Snake of June”.

Tsukamoto a fost onorat să vină la o audiție în fața omului pe care-l consideră maestrul suprem al cinematografiei.

„Aș fi fost și figurant pentru domnul Scorsese,” spune el.

Scorsese este generos cu laudele la adresa actorilor japonezi din film.

„Actorii japonezi sunt remarcabili. Să îi întâlnesc, să pot lucra cu ei a fost o revelație. Capacitățile lor, profunzimea talentului este uimitoare.”

Odată cu alegerea distribuției, s-a produs asamblarea echipei creative a filmului. Mai mulți dintre colaboratorii de lungă durată a regizorului s-au implicat în proiect, inclusiv directorul de imagine Rodrigo Prieto („Lupul de pe Wall Street”) și scenograful Dante Ferretti, triplu laureat al premiilor Oscar („Hugo”). Pentru „Silence”, Ferretti a fost însărcinat cu crearea costumelor, dar și a decorurilor, o sarcină dublă cu care a mai avut de-a face și pentru pelicula „Kundun”, în regia aceluiași Scorsese.

Iar Thelma Schoonmaker, triplă laureată a premiului Oscar („Cârtița”), editorul de imagine cu care Scorsese colaborează de mai bine de 40 de ani și care s-a ocupat de imaginea filmelor sale de la „Taurul furios” încoace, și-a reluat și ea rolul în echipă. Pentru Schoonmaker, șansa de a lucra cu Scorsese la acest vis important al regizorului a fost o mare onoare.

Etapa de producție

Filmările pentru „Silence” au început în data de 31 ianuarie 2015 la Taipei, Taiwan, la studioul de film CMPC din oraș, unde scenograful Ferretti a trebuit să creeze o reproducere istorică a unei secțiuni din colonia portugheză din Macao și a Universității Iezuite. Din cauza dorinței lui Scorsese de a filma cât mai multe secvențe în ordine cronologică, acesta a turnat primele două secvențe care declanșează acțiunea poveștii: părintele Rodrigues (Garfield) în camera sa, contemplând veștile dispariției părintelui Ferreira și rugămintea pe care preoții Rodrigues și Garupe (Driver) i-o adresează starețului Valignano (Hinds), aceea de a fi trimiși în Japonia în căutarea părintelui dispărut.

Scenele în care este înfățișat țărmul din Macao unde Valignano îi binecuvântează pe cei doi tineri preoți înainte să plece în Japonia pe un vas învechit chinezesc au fost filmate odată cu o secvență dintr-o tavernă din Macao, unde preoții îl întâlnesc pentru prima oară pe Kichijiro (Kubozuka), nenorocitul japonez care pretinde a fi un creștin căzut în păcat și care îi va acompania pe cei doi preoți în călătoria lor prin Japonia, în calitate de ghid.

După aceste secvențe filmate în studio, echipa a călătorit spre o locație aflată la o oră distanță de Taipei, în zona muntoasă Jinguashi, pentru a filma scena care are loc în afara așa-zisei colibei de cărbune, micuțul sălaș în care preoții sunt încurajați de sătenii creștini, atunci când aceștia ajung pentru prima oară în Japonia.

Ulterior, echipa s-a mutat în zona montană vecină Tsenguanliaw, tot la o oră distanță de oraș, unde scenograful Ferretti construise satul Tomogi, căminul comunității secrete de creștini japonezi devotați și evlavioși. Aici, sătenii sărăciți își practică convingerile religioase în secret, fără niciun fel de călăuzire spirituală afară de propria credință interioară și propria fervoare virtuoasă.

Locațiile aspre alese atât pentru coliba de cărbune, cât și pentru satul Tomogi, le-au pus bețe în roate realizatorilor din cauza condițiilor copleșitor de dificile – noroi consistent care aducea cu nisipurile mișcătoare, pante stâncoase și drumuri brăzdate de făgașe, pietre și mici bolovani care făceau ca mersul și mutatul echipamentelor să devină un proces și mai anevoios. La această combinație se mai adăugau și schimbările climaterice rapide – ploaie, negură și ceață un minut, soare orbitor minutul următor.

„Nr-am confruntat cu provocări uriașe de ordin logistic, din punct de vedere organizatoric,” spune Rodrigo Prieto, directorul de imagine. „Pentru imagini, chestiunile cele mai importante erau coerența logică și întunericul. Coerența a fost greu de realizat din cauza schimbărilor constante de vreme și a condițiilor de iluminat pe parcursul zilei, la locațiile de filmare. În decursul unui număr de ore, se întâmpla să resimțim un soare puternic, urmat de ploaie sau ceață sau nori.”

„Scenariul are scene lungi pentru care a trebuit să filmăm zile întregi, iar scopul era ca totul să arate de parcă s-ar fi întâmplat în câteva minute. Controlarea condițiilor naturale de iluminat a solicitat multe eforturi. La un moment dat, am filmat din nou o scenă întreagă pe timp de ceață, pentru că nu reușisem să o finalizăm când era lumină.”

„Coerența iluminatului a fost de asemenea o provocare deoarece în anumite scene aveam nevoie de lumina specifică asfințitului sau amurgului timp de mai multe minute,” spune Prieto. „Am decis să filmăm astfel de scene pe timp de noapte, iluminându-le cu lumină artificială, astfel încât să poată fi menținută consistența luminii. Asta a presupus instalații de iluminat mari, care să simuleze lumina zilei în exterior, deși scenele erau filmate noaptea.”

„Întunericul a fost de asemenea o provocare din moment ce preoții noștri trebuie să stea ascunși în cea mai mare parte a filmului,” adaugă Prieto. „Ei își desfășoară liturghiile, întâlnirile și călătoriile sub acoperirea nopții. Asta a presupus ca noi să putem simula lumina lunii în zone vaste, inclusiv pe ocean.”

Accesul la locații atât de rigide a fost o provocare pe alocuri descurajatoare.

„În unele cazuri, chiar nu aveai cum să iei după tine echipaemente grele, precum macaralele de iluminat,” spune Prieto. „Pentru a ajunge la majoritatea locațiilor montane unde trebuia să filmăm era nevoie să escaladăm, așa că aparatura trebuia cărată în mână. Iar unele dintre aceste locuri deveneau foarte alunecoase atunci când se intensifica umiditatea, filmările fiind astfel foarte periculoase. Cu alte ocazii, noroiul era atât de adânc încât ne venea greu să mergem, așa că travellingul sau filmarea din mers nu au fost chiar floare la ureche!”

„Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am optat pentru lumina de amurg care să țină locul celei nocturne, în loc să folosesc iluminatul artificial pentru a crea lumina lunii pentru unele scene, mai ales cele din jurul satului Tomogi. Cred că toate dificultățile cu care ne-am confruntat se vor reflecta și pe ecran. Chinurile prin care trec preoții sunt palpabile deoarece locurile în care am filmat scenele chiar au fost foarte, foarte dure în realitate.”

În ciuda confruntărilor cu astfel de condiții, Scorsese a turnat scenele într-un ritm foarte alert. El a filmat secvențele dramatice și palpitante cu chibzuire, forță și scop – întâlnirea inimilor și minților sătenilor simpli cu cele ale tinerilor preoți, cât și momentul dramatic și înfricoșător în care soldații samurai coboară de pe cai în orașul Tomogi și cer ostatici care trebuie să declare în mod public că se leapădă de credință, altfel vor plăti cu viața în cea mai brutală și agonizantă manieră posibilă.

După realizarea acestor scene de exterior din satul Tomogi, echipa s-a întors la studio pentru a filma secvențele din coliba lui Ichizo pe un platou insonorizat. Ichizo (Oida) este bătrânul satului Tomogi. În interiorul locuinței sale modeste, preoții Rodrigues și Garupe află direct de la sursă despre credința, devotamentul și dragostea sătenilor și descoperă că acești creștini evlavioși se închină pe ascuns lui Dumnezeu, temându-se pentru viețile lor. Scenele ilustrează și frumoasele, austerele și atemporalele ritualuri ale Bisericii Catolice. Îi vedem pe preoți propovăduindu-le noilor enoriași, botezând un copil din sat, ascultând spovedanii, desfășurând și citind liturghia în latină.

„Am făcut cercetări vaste cu privire la acea perioadă,”spune Prieto. „Marty voia neapăra ca totul să fie cât mai autentic posibil. Am avut o echipă de consultanți cu care ne-am sfătuit pe tot parcursul etapei de producție, în special Marianne Bower, responsabilă cu cercetările. Eu și Francesca Lo Schiavo, care se ocupa de decorurile platourilor, am ales cu atenție toate sursele de iluminat pentru scenele din interior. Ne-am sigurat că lămpile cu ulei și lampadarele folosite erau precum cele folosite în acea perioadă.”

După cum subliniază și Rodrigo Prieto, pentru aceste scene, dar și pentru celelalte secvențe din poveste, Scorsese a țintit către cel mai înalt grad de autenticitate, dorind ca filmul să aibă un aer de veridicitate absolut în ceea ce privește perioada istorică și ritualurile creștine ale vremii.

Lucrând atâția ani la poveste și scenariu, regizorul a devenit foarte priceput cu privire la acea perioadă, el având capacitatea de a absorbi în detalii specifice multiplele curente istorice complexe și incompatibile care și-au făcut simțită prezența în acele timpuri turbulente. Scorsese era hotărât să nu o dea în bară.

Regizorul vorbește despre acest subiect pe larg.

„Acțiunea din „Tăcere” are loc în 1643,” spune el. „Evenimentele principale din „Silence” se desfășoară în 1640 și 1641 – perioada Edo timpurie. Primii misionari ajunseseră în Japonia cu aproximativ 100 de ani mai devreme – la mijlocul secolului al XVI-lea. De fapt, primul misionar creștin care a pus piciorul pe pământ japonez a fost Francisco de Xavier, unul din fondatorii ordinului iezuit – într-o perioadă de instabilitate politică.”

„Asta s-a întâmplat în perioada Sengoku, când toate clanurile erau la război pentru a obține controlul asupra națiunii. Munca misionară era direct legată de anvergura tot mai vastă a comerțului vestic, de aceea existau conflicte între misionarii aparținând unor ordine sau unor națiuni diferite.”

„Timp de zeci de ani, misionarii au fost în general bine primiți și tolerați în Japonia, iar prin anul 1600, existau deja aproximativ 200.000-300.000 de japonezi care se convertiseră la creștinisim – din toate clasele sociale.”

„Odată cu instaurarea regimului Tokugawa, shogunatul a început să-și consolideze puterea și să unească Japonia. Misionarii portughezi sau de altă origine europeană începuseră să fie priviți ca niște rivali care contestau shogunatul, astfel încât în 1587 au fost emise primele ordine de expulzare a creștinilor.”

„În următorii ani, efortul misionar a continuat să se manifeste în Japonia, până când, în 1614, un Edict de Expulzare i-a forțat pe misionarii creștini să se ascundă. Unul dintre acești misionari a fost Cristovao Ferreira, care se afla în fruntea ordinului iezuit din Japonia și care reprezintă unul dintre cele mai importante personaje istorice din poveste. Majoritatea misionarilor au fost forțați să părăsească Japonia, dar mulți dintre ei au refuzat să plece și au continuat să slujească pe ascuns în cadrul comunităților de creștini evlavioși.”

„Și astfel a început perioada persecuției – când creștinii erau scoși cu de-a sila din ascunzișuri și erau forțați ori să devină apostați – să se lepede de credință – ori să suporte forme de tortură variate sau chiar moartea,” spune Scorsese.

„Nu se știe exact numărul de creștini omorâți în acea perioadă, dar e posibil ca acesta să se fi ridicat la ordinul miilor. În 1633, iezuiții au primit cutremurătoarele vești conform cărora Cristovao Ferreira devenise apostat, se convertise la budism și începuse să colaboreze cu guvernul japonez. Romanul lui Shusaku Endo se bazează pe aceste incidente istorice, iar Ferreira e personajul jucat de Liam Neeson.”

„La scurt timp după aceea, granițele Japoniei s-au închis pentru occidentali, rămânând astfel timp de 200 de ani. Cei doi tineri preoți iezuiți din „Silence” călătoresc în Japonia pe ascuns, conștienți de faptul că pot în orice moment să fie descoperiți, capturați, torturați și executați.”

„Aici e vorba de multă istorie, multe forțe istorice interacționează într-o manieră extrem de complexă. Mă gândeam să-i ofer publicului un context istoric prin câteva cadre la început sau o narațiune sau un dialog explicativ, dar apoi m-am hotărât să încerc o altă abordare. De ce? Pentru că am vrut ca lumea Japoniei de la mijlocul secolului al XVII-lea să li se pară la fel de misterioasă celor din public precum li se pare lui Rodrigues și Garupe. Și, pe de altă parte, deoarece conflictele care au loc în film – persecuția minorităților religioase, punerea la încercare a credinței – sunt atemporale.”

În ceea ce privește recrearea pe marile ecrane a unei viziuni exacte care să înfățișeze Japonia secolului al XVII-lea, Marianne Bower, arhivar/cercetător al lui Scorsese de foarte mult timp, a jucat un rol semnificativ. După ce a realizat și adunat stive de cercetări cu privire la romanul lui Endo și la istoria acelei perioade, Bower a devenit un element cheie în etapa de producție, aflându-se pe platourile de filmare zilnic, consilier indispensabil pentru distribuție și nu numai, deoarece devenise evident că ea înțelegea în mod unic viziunea regizorului.

Bower și-a început cercetările pentru pelicula „Silence” încă din 2003, afundându-se în întregime în romanul lui Endo, dar și în perioada în care se desfășoară acțiunea, adunând astfel o mulțime de materiale.

„Prima întrebare pe care ne-am pus-o eu și Marty era: „Cum arătau de fapt preoții portughezi ai secolului al XVI-lea?””, spune Bower. „Știam că romanul lui Endo se baza pe persoanje reale. Părintele Ferreira era o figură foarte cunoscută a timpului său. Așa că am început să căutăm cât mai multe informații despre personajele reale care reprezentau sursa de inspirație.”

„În principiu, când fac cercetări pentru un astfel de proiect, întâi caut materiale vizuale la muzee și biblioteci, în acest caz materiale care să înfățișeze Japonia din secolul al XVII-lea. Un lucru foarte valoros peste care am dat a fost o serie de imagini care reprezentau debarcarea portughezilor în Japonia.”

„Am adunat apoi imagini, gravuri și cărți care descriau cu amănunte istoria acelei perioade, dar am și citit materiale despre comunitățile de așa-ziși „creștini ascunși”, care existau pe atunci în Japonia. Ceea ce mi s-a părut uluitor este cantitatea de ilustrări existente care înfățișează metodele de tortură pe care samuraii le întrebuințau cu creștinii. Îți taie respirația.”

De fapt, Scorsese și Bower au analizat zeci de imagini și cărți despre acea perioadă istorică și tot ce a avut legătură cu ea. Ei au citit tot ce-au găsit și despre rădăcinile creștinismului, un subiect cu care regizorul era deja foarte familiarizat. Pe tot parcursul acestui proces, ei au colaborat cu istorici renumiți din acele domenii. George Elison, profesor emerit la Universitatea din Indiana, autorul „Deus Destroyed”, și Liam Brockey, profesor agregat la Universitatea de Stat din Michigan, autor al cărților „Journey to the East” și „The Visitor”, au reprezentat surse valoroase de informații.

O sursă adițională de cunoștințe și informații pe parcursul etapelor de pre-producție și de filmări a fost Van Gessel, cel care a tradus în în engleză lucrările lui Endo și care era mereu disponibil să răspundă oricăror întrebări. Un alt consilier indispensabil pentru Scorsese și Andrew Garfield pe durata etapei de pre-producție la New York a fost părintele iezuit James Martin, editorul publicației iezuite America. Părintele Martin a petrecut ore întregi alături de regizor și de actor, examinând detaliile subtile din teologia creștină și din teoria iezuită. Toate aceste persoane și materiale au reprezentat o bogată fântână de informații și inspirație pentru realizatori.

„Toate materialele pe care le-am găsit, toate notițele pe care ni l-am luat în timpul conversațiilor cu specialiști au fost adunate și expuse în mape, pentru un acces mai ușor la informațiile pe care le-am folosit zi de zi,” spune Bower.

În plus, în perioada filmărilor din Taiwan, echipa de producție a solicitat ajutorul și serviciile unor preoți iezuiți, misionari care locuiau în Taipei. Dintre aceștia merită menționați mai ales părintele Alberto Nuñez Ortiz, profesor de Teologie la Universitatea Fu Jen din Taipei, și părintele Jerry Martinez, vicepreședinte al Programului de Servicii Kuangchi, postul TV iezuit din Taiwan. Acești preoți iezuiți erau adesea văzuți pe platourile de filmare, în calitate de consilieri tehnici, instruind actorii, realizatorii și echipa, călăuzindu-i pentru ca aceștia să poată descoperi înțelesul profund al ritualurilor creștine și maniera exactă în care ar fi fost acestea practicate în 1640, anul în care are loc povestea.

Părintele Nunez, născut în Spania și expert în istoria catolicismului, este foarte familiarizat cu maniera în care au fost puse în scenă ritualurile catolice de-a lungul secolelor.

„Am fost uimit și impresionat de meticulozitatea cu care regizorul ș actorii au abordat acest subiect. Ei chiar au depus foarte mult timp și efort în încercarea de a înțelege era pe care urmau să o înfățișeze. Dar am descoperit că, pe măsură ce filmau, deveneau tot mai curioși,” spune părintele Nunez. „Mă întrebau în mod constant tot felul de lucruri. Să-l urmăresc pe domnul Scorsese turnând un film m-a făcut adesea să mă simt de parcă aș fi călătorit înapoi în timp.”

Odată finalizate secvențele de interior din satul Tomogi, echipa a călătorit cu trenul timp de trei ore, străbătând Taiwanul și având ca destinație districtul Hualien, unde Scorsese urma să filmeze câteva secvențe pe litoralurile stâncoase ale plajei Shimen, de-a lungul golfulețelor bătute de valuri și de vânt și în peșterile sale amenințătoare.

La Shimen, regizorul a pus în scenă secvențe de o durere atroce – crucificarea a trei săteni din Tomogi: Ichizo, Mokichi (Tsukamoto) și un suflet necunoscut, cei trei sacrificându-se pentru credința lor și pentru bunăstarea sătenilor rămași în viață. Crucificarea este un proces înfiorător indiferent de modul în care este realizat. În Japonia secolului al XVII-lea, samuraii inventaseră o versiune extraordinar de crudă prin care crucile erau înfipte în litoralul stâncos al plajei astfel încât, atunci când valurile turbate năvăleau, victimele de pe cruce, înghițite de apă și de elemente, se înecau încet și fără milă.

Membrii echipei s-au minunat de forța și energia cu care Yoshi Oida, în vârstă de 83 de ani, s-a năpustit asupra rolului lui Ichizo. Oida, care s-a născut în Japonia și trăiește la Paris, unde a avut ocazia de a lucra cu Peter Brook, este un renumit profesor de actorie, având și trei cărți publicate pe acest subiect. Pe platourile de filmare ale peliculei „Silence”, Oida și-a adoptat rolul cu vigoarea și degajarea unui om de 40 de ani.

„Ichizo este un om nobil, genul de om pe care e un adevărat dar să-l poți portretiza. Pentru mine era important să-l înțeleg emoțional, să înțeleg modul în care gândește și simte, în care trăiește acea credință profundă ce-l animă,” spune Oida. „Dar era la fel de important pentru mine să înțeleg din propria experiență ceea ce a suferit personajul pe plan fizic.”

În acest proces, Oida s-a folosit de multe dintre conceptele prezentate în cărțile sale.

„Să-mi petrec timpul pe cruce pe durata scenelor în care se prezintă crucificarea a devenit un moment de grație pentru mine,” spune actorul. „În același timp, aveam nevoie să mă așez și să mă odihnesc între duble. Ichizo nu s-a bucurat de un astfel de lux, desigur. Chiar și așa, să lucrez fizic în acest mod mi-a dat creat un soi de înțelegere cu privire la ceea ce au suferit atâția oameni.”

Andrew Garfield a fost impresionat să-l vadă la lucru pe Oida, o ilustrare pe viu a unor tehnici de actorie despre care citise.

„Am fost foarte fericit să-l întâlnesc pe Yoshi, să am șansa de a lucra cu el. I-am citit cartea, „Atorul invizibil”, când eram la școala de teatru și chiar m-a impresionat adânc. I-am zis și lui asta. A fost uimitor să pot lucra cu el,” spune Garfield.

La fel de uimitor în aceste scene a fost Shin’ya Tsukamoto, care a părut să îndure ore întregi pe acea cruce, pentru film. El a fost legat de structura de lemn cu ajutorul unor funii aspre, lovit de valurile puternice și ars de soare, dar nu a solicitat mai deloc ajutor sau sprijin din partea cascadorilor care stăteau la dispoziția sa, gata să-i ia locul.

„Nu am cuvinte să descriu ce onoare e pentru mine să pot lucra la un film cu Martin Scorsese, să colaborez cu el zi de zi,” spune actorul, care e de asemenea un regizor de film respectat și de succes.

„Lumea vorbește cu mine despre credință pe platourile de filmare deoarece natura credinței este una dintre cele mai importante teme ale filmului. Când mă întreabă dacă am credință, le spun că eu cred în Martin Scorsese,” spune Tsukamoto. „Acestea nu sunt cuvinte goale. Seriozitatea filmului, obstacolele pe care le-am depășit pentru a turna filmul, mai ales domnul Scorsese, înzestrează proiectul cu un aer de sanctitate, o frumusețe profundă plină de cele mai bogate înțelesuri.”

Fiecare actor a dat tot ce-a putut mai bun. Conform lui Andrew Garfield, rolul părintelui Rodrigues a continuat să fie o provocare serioasă pentru el în fiecare zi de producție.

Înainte ca filmările să înceapă, actorul a petrecut foarte mult timp asimilând materialul în „corpul meu, în oasele mele. Am avut parte de o adevărată explorare spirituală. Tatăl meu este evreu, mama e creștină, iar eu și fratele meu am fost crescuți fără vreo instrucție religioasă anume sau vreun set de practici. Mă interesează creștinismul, budismul, iudaismul – toate religiile și cosmologiile,” spune el.

În timpul pregătirii sale, Garfield a petrecut mult timp alături de părintele Martin, cărturarul și autorul iezuit de la New York. „Am dezvoltat o relație profundă cu părintele Martin. El m-a inițiat în viața lui Isus și viața iezuiților, iar acestea au reprezentat pentru mine surse de inspirație.”

Garfield spune că munca alături de preot i-a oferit perspective noi în privința sufletului lui Rodrigues.

„Părintele Rodrigues începe călătoria ca o persoană idealistă, cu un singur scop în minte, care crede că știe despre ce e vorba în viață. Dar ajunge să realizeze că el e doar unul din mulțime și învață să-și accepte umanitatea.”

Garfield spune: „În fiecare zi petrecută la filmări eram complet afundat în Japonia anului 1640, așa cum mi-o imaginam eu. Dar să putem filma în aceste locații extraordinare din Taiwan a fost un dar. Avem cea mai multinațională echipă cu care am lucrat vreodată. M-a mișcat profund să văd toți acești oameni formând un sat, pentru a-l ajuta pe acest regizor incredibil să spună această poveste minunată.”

„Aceste tipuri de călătorii complexe, misterioase și eroice nu sunt adesea transformate în filme, astfel de povești care nu sunt nici albe, nici negre, nici bune, nici rele, ci fidele vieții, care e complexă și gri. Faptul că această călătorie și-a făcut drum spre marile ecrane e o dovadă a viziunii și hotărârii lui Marty.”

Pentru rolul său, Driver și-a dat seama că lipsurile pe care trebuiau să le îndure actorii au fost destul de solicitante. Acesta spune că pierderea în greutate a reprezentat o pregătire la fel de minuțioasă pentru rol precum cercetările istorice pe care le-a întreprins.

„Să fiu flămând și obosit în cea mai mare parte a timpului m-a ajutat.”

După cum explică și Driver, malnutriția nu era singura situație care i-a pus la încercare pe preoți, odată ajunși în Japonia.

„Ei călătoresc mii de kilometri pe apă și pe uscat. Deși nu vedem asta pe ecran, ne dăm seama din modul în care se prezintă personajele că acestea au îndurat dificultăți și privațiuni departe de casă, călătorind în condiții aspre timp de doi ani lungi.”

Cât despre locațiile frumoase, dar pietroase și dificil de accesat, Driver spune: „acestea erau groaznice pentru confort, dar minunate pentru film. O mică parte din ceea ce personajele au trebuit să îndure în Japonia.”

În zona Niushan din districtul Hualien, Scorsese a filmat călătoria pe care părintele Rodrigues o întreprinde singur, destinația fiind un oraș vecin, Goto, o comunitate pescărească unde întâlnește un al doilea grup de creștini evlavioși. Aflat în mijlocul sătenilor, părintele Rodrigues este surprins atunci când Kichijiro reapare pe plajă și-l imploră pe părinte să-i asculte spovedania.

Călătorind apoi în orașul Taichung, Scorsese și echipa sa au filmat într-un bazin construit inițial pentru „Viața lui Pi”, aflat lângă un parc industrial din afara orașului. Aceste secvențe înfățișează numeroasele călătorii pe mare ale celor doi preoți.

Directorul de imagine Prieto spune: „Deoarece aceste vase călătoresc pe timp de noapte, electricianul-șef Karl Engeler a construit o cutie moale de iluminat uriașă, agățată de o macara industrială, capabilă să simuleze estompata lumină a lunii. Am intensificat aerul misterios al acestor scene folosindu-ne de mașini de ceață, inspirate din minunatul film japonez „Tales of Ugetsu”.

Mai multe secvențe importante au fost ulterior filmate în valea Taoyuan, în afara orașului Taipei, scenele înfățișând peregrinările solitare ale părintelui Rodrigues, urmate de o importantă secvență într-un râu, la Dahwa Potholes, tot în afara orașului – arestarea părintelui de către samurai.

Odată secvențele finalizate, echipa s-a întors la studiourile CMPC pentru o serie de scene a căror acțiune se desfășura la Nagasaki și în închisoarea în care este reținut părintele Rodrigues după arestare. Scenele au inclus întâlniri cu interpretul (Asano) și temutul inchizitor Inoue (Ogata) pe teritoriul închisorii; un marș al lui Rodrigues pe străzile din Nagasaki în fața unei populații curioase și răutăcioase și torturile oribile aplicate de japonezi prizonierilor creștini, pe care părintele le observă cu disperare din celula în care este închis.

Scorsese și echipa sa au călătorit apoi spre o altă plajă din afara orașului Taipei, pentru a filma o călătorie pe care Rodrigues este silit să o întreprindă alături de interpret, secvență în care părintele este nevoit să fie martorul unei scene tragice: moartea părintelui Garupe.

Astfel de scene au avut un impact puternic asupra multor membri ai distribuției și nu numai, inclusiv Prieto.

„Am fost crescut catolic, iar la un moment dat, în adolescență, chiar m-am simțit foarte legat de religia mea,” spune el. „Odată cu trecerea anilor, m-am trezit punând la îndoială doctrinele bisericii. Înțeleg cum o credință puternică îi poate ajuta pe oameni să înfrunte viața. Dar ce înseamnă mai exact credința? Și avem nevoie de o ierarhie bisericească sau de religie organizată pentru a o trăi în interior? Turnând filmul „Silence”, am putut să mă gândesc la aceste chestiuni și să le exprim la nivel vizual, prin iluminat și mișcări ale camerei.”

Decorurile aranjate de scenograful Ferretti pentru fiecare dintre aceste secvențe au creat nu doar aspectul Japoniei din secolul al XVII-lea, ci au și reflectat cumva atmosfera și tonul poveștii.

Ferretti este mândru că „Silence” reprezintă cea de-a noua colaborare cu Martin Scorsese, dar subliniază faptul că implicarea în proiect datează din urmă cu 25 de ani.

„Pe când lucram cu Fellini la pelicula „Glasul lunii”, am fost întrebat de un producător dacă aș fi interesat să lucrez cu Martin Scorsese la următorul său film.” Acel film era „Silence”. În acel moment al carierei, Ferretti n-ajunsese încă să lucreze cu regizorul; „Vârsta inocenței” avea să fie prima lor colaborare. Și, desigur, scenograful s-a arătat interesat.

„Și pentru că filmul nu s-a mai făcut atunci, n-am mai auzit nimic de acel proiect o perioadă,” spune Ferretti.

„De-a lungul anilor, cred că am început să proiectez decorurile pentru „Silence” de cinci sau șase ori. M-am dus la Vancouver și în Noua Zeelandă pentru a găsi locații, de mai multe ori, nu doar o dată, dar de fiecare dată proiectul se amâna. Marty fiind foarte decis să facă filmul, am reușit într-un final să proiectez decorurile necesare.”

Ferretti a fost impresionat și inspirat de peisajele și terenul din Taiwan, mulțumit de studiourile CMPC, cu platourile sale insonorizate și cele exterioare. Aici, el a proiectat și creat o sumedenie de decoruri care să se potrivească eroicei povești: colonia din Macao cu străzile sale supraaglomerate; Universitatea Iezuită de acolo; camera de lucru a părintelui Valignano; dormitorul părintelui Rodrigues; străzile din orașul Nagasaki; închisoarea japoneză de acolo; un templu budist; o reședință creștină și portul Dejima. Ferretti a creat și supravegheat, cu consimțământul regizorului, toate aceste decoruri, plus cele construite în multiplele locații folosite pentru filmări.

„Deși de fiecare dată eram gata să încep filmările, pentru a mă confrunta apoi cu amânări, când filmările au început efectiv, a trebuit să o iau de la zero,” spune Ferretti.

Pentru scenograf, să o ia de la zero a însemnat să recitească romanul de mai multe ori, pe lângă diferitele versiuni ale scenariului. Ferretti a întreprins și multiple călătorii în Japonia, pentru cercetările legate nu doar de decoruri, ci și de costumele pe care urma să le creeze. În călătoriile sale, el a vizitat orașele Tokyo, Kyoto și Nagasaki. În Nagasaki, acesta a mers la muzeul Endo.

„Noi nu am creat doar ținutele iezuite pentru preoți, dar și veșmintele țărănești pe care le poartă în Japonia, plus garderoba pentru săteni, samurai, chiar și pentru comercianții olandezi care apar în film,” spune Ferretti.

„Când creez aceste elemente, decorurile și costumele, îmi imaginez cum se trăia pe atunci exact cum o fac actorii. Apoi mă uit la întregul ansamblu și, câteodată, dacă găsesc vreo greșeală, în loc să o corectez, o las așa. În viața reală apar greșeli, iar dacă decorurile și costumele au ceva nesincronizat, e în regulă. Așa totul pare mai real.”

Scenele din cabinetul inchizitorului, unde părintele Rodrigues își apără credința în fața fiorosului și îmbătrânitului Inoue, dar și a locotenentului său de temut, interpretul, au fost filmate pe un platou creat într-una dintre micuțele zone cu parcuri din oraș. Înapoi la studiourile CMPC, Scorsese a turnat apoi secvența întâlnirii fatidice dintre Rodrigues și fostul său profesor și mentor spiritual, părintele Ferreira. Echipa s-a mutat apoi înapoi pe platoul unde era organizat cabinetul inchizitorului, pentru impresionantele scene care înfățișează abuzul fizic neobosit asupra creștinilor, cât și scena crucială din punctul culminant al filmului, cea a capitulării și a acceptării.

Realizatorii și distribuția s-au întors apoi încă o dată în zonele muntoase de la periferia orașului Taipei. De data aceasta, echipa s-a stabilit în parcul național Gengzipin, pe care autoritățile locale îl descriu drept un teren sulfuros cu activitate geotermală, datorată apelor termale care ating temperatura de 100°C și care clocotesc la suprafață așa cum au făcut-o de milenii întregi.

În această locație extraordinară și periculoasă, lucrând cu atenție și blindat cu tot soiul de echipamente protective, inclusiv căști de protecție, Scorsese a filmat importanta secvență din Unzen, în care părintele Ferreira e martorul tratamentului brutal la care sunt supuși preoții și călugării europeni de temnicerii lor japonezi.

Scorsese recunoaște prompt: „Multe dintre locații au fost neprietenoase – a fost, într-adevăr, una dintre cele mai dificile filmări pe care le-am făcut vreodată – dar aceasta este natura poveștii. Majoritatea acțiunii are loc în cocioabe, decoruri sordide, în noroi sau pe terenuri pietroase și abrupte.”

„Cei care se convertiseră la creștinism și trăiau pe lângă Nagasaki în secolul al XVII-lea au dus niște vieți extrem de grele, fără confort sau eleganță de niciun fel, iar misionarii erau ascunși în cocioabe. În cea de-a doua parte a filmului, vezi totul din punctul de vedere al lui Rodrigues, de cele mai multe ori prin gratiile celulei sale, uitându-te din interior către exterior. Așa că am avut nevoie de resurse specifice studiourilor, pe care le-am găsit în Taipei, plus peisaje maritime și montane.”

Actorii au acceptat cu toții greutățile pe care le aveau de înfruntat. Liam Neeson era pregătit de orice pentru a-l juca pe părintele Ferreira.

„La New York, înainte ca etapa de producție să înceapă, eu și Andrew am colaborat cu părintele Martin, un consilier iezuit al echipei, cu care am discutat probleme de teologie, practici și ritualuri bisericești, exerciții spirituale propovăduite de ordinul iezuit.”

Actorii au învățat prin ce au trecut iezuiții, aflând astfel ce avea să-i aștepte pe ei. Neeson a considerat această experiență una captivantă.

„Iubesc biserica. Eu mă autointitulez catolic practicant căzut în păcat. Dar ador să merg la biserică, să spun rugăciuni, să discut cu Dumnezeu.”

Discutarea unor chestiuni legate de credință cu părintele iezuit și tânărul său coleg i s-a părut un proces edificator lui Neeson.

„Andrew Garfield este un tânăr actor remarcabil,” spune el, „profund, captivant în stilul lui De Niro și Daniel Day-Lewis. E un actor mare.”

Neeson are doar cuvinte de laudă și pentru regizor.

„Martin Scorsese impune respect. Când am lucrat prima oară cu el pentru „Bandele din New York”, am fost intimidat de reputația lui și a trebuit să o scot la capăt așa.”

„Silence” i-a prezentat actorului un aspect nou și diferit legat de colaborarea cu regizorul său.

„Acest film este un proiect la care Marty s-a gândit mulți ani. Recunosc, aveam emoții. Mă întrebam dacă sunt destul de bun pentru rol. Am trecut peste aceste îndoieli fiind onest cu mine însumi, fiind un Liam Neeson care-și analizează sufletul prin prisma părintelui Ferreira.”

El adaugă: „Marty are un obicei grozav. El cere liniște absolută atunci când vorbește cu actorii. Nu neapărat pentru că actorii sunt cei mai importanți de pe platou. Pentru că nu-i așa. Marty le cere celor din echipă să fie atenți tot timpul la ceea ce se întâmplă când dă sfaturi sau trage cadre, iar când atenția tuturor se îndreaptă asupra unui element specific din procesul de filmare, te umpli de inspirație.”

Și pe Adam Driver colaborarea cu Scorsese l-a umplut de inspirație și i-a dat speranțe.

„El e foarte generos cu timpul său,” spune Driver despre Scorsese. „Orice scenă, orice întrebare ai avea, el e dispus să vorbească cu tine pe acest subiect. El a vrut să facă filmul ăsta timp de 28 de ani, dar n-a transformat procesul într-o dictatură.”

„Pentru mine, e un progres extraordinar, nu apuci să lucrezi oricând cu cel pe care eu îl consider unul dintre cei mai mari regizori ai tuturor timpurilor. El știe cum să distrugă ideile preconcepute deoarece vreau ca filmul să fie cea mai bună versiune a ceea ce poate fi. El vrea ca tu să posezi rolul. Vrea să-l surprinzi, să te surprinzi pe tine, iar asta elimină frica pe care ai avea-o lucrând cu cineva cu o asemenea reputație, te ajută să te simți de parcă ai lucra la oricare alt film, fără o presiune suplimentară.”

Rodrigo Prieto adaugă: „Ador să lucrez cu Marty. Să-l aud pe el cum își exprimă ideile atunci când filmează o scenă este ceva fascinant. Fiecare unghi al camerei, fie că aceasta se mișcă sau nu, este rezultatul unei înțelegeri profunde a ceea ce vrea el să exprime cu fiecare scenă.”

„Nu există vreo mișcare întâmplătoare sau vreun cadru inutil. Fiecare decizie izvorăște din conținutul emoțional al fiecărui moment din poveste. El e și un colaborator foarte politicos. Ascultă cu atenție ideile pe care i le prezintă echipa și încurajează participarea creativă. Consid