Asia i-a fascinat dintotdeauna pe occidentali: ashram-urile indiene, mănăstirile tibetane, piscurile imaculate (şi letale) din Himalaya. A venit vremea ca regizorul german Wim Wenders să se lase (din nou) fascinat, doar că o face în modul cel mai anodin cu putinţă, îndrăgostindu-se şi îndrăgostindu-ne de un spălător de toalete publice din ordonat-haoticul Tokyo. Rezultatul este o adevărată invitaţie la meditaţie, o şedinţă de terapie şi un îndrumar întru aprecierea clipei, toate ambalate în două ore petrecute în faţa marelui ecran.
În manualul de meditaţie The Mind Illuminated scris de Culadasa şi Matthew Immergut - adevărată Biblie recentă a acestei practici străvechi - scrie că pregătirea pentru meditaţie este şi ea o formă de meditaţie. Acel ritual simplu, alegerea unui loc liniştit, adoptarea posturii, micile mişcări necesare pentru o poziţie cât mai confortabilă şi restrângerea treptată a atenţiei până la cei câţiva centimetri pătraţi de piele din zona nărilor excitaţi ritmic de cel mai discret, natural şi familiar lucru cu putinţă, respiraţia, toate aceste acţiuni aparent nesemnificative se potenţează reciproc invitând pacea interioară şi negând oposul ei, dorinţa şi frustrările. Eroul din Zile perfecte, domnul Hirayama (Koji Yakusho), nu meditează, dar viaţa sa pare încontinuu ritmată de acest ritual pre-meditativ.
"Este mut ca un bolovan", spune despre domnul Hirayama mult mai tânărul său coleg Takashi (Tokio Emoto), un individ mereu horny, cu un ochi pe ecranul telefonului mobil. Este clar că cele două personaje sunt în deplină antiteză. Unul este mulţumit cu puţinul avut şi găseşte satisfacţie în activitatea sa. Şi de ce n-ar face-o? Cu un puf-puf şi câteva gesturi mărunte, ceea ce înainte era murdar acum e imaculat. Cea mai simplă acţiune din lume, cu efect ultrarapid şi supervizibil. Ca sufletul unui credincios purificat de simplul act al împărtăşaniei şi ca trupul bolnav vindecat de acţiunea expertă a unui medic, un spaţiu care în urmă cu câteva secunde era respingător, acum este curat, primitor. Dacă domnul Hirayama inspiră respect clipă de clipă, tinereţea lui Takashi este stridentă, aproape isterică, iar viaţa lui dominată de nevoia de sex şi de bani provoacă mai degrabă milă...
Un film atât de simplu ca Zile perfecte va fi receptat diferit de fiecare spectator în parte. Dacă la un blockbuster hollywoodian rămânem cu toţii impresionaţi de cam aceleaşi lucruri (un efect special, o urmărire spectaculoasă, moartea violentă a vreunui antagonist), nu la fel stau lucrurile cu lungmetrajul lui Wim Wenders.
Mie mi-a adus aminte de cele trei săptămâni petrecute în Japonia acum fix două decenii, în vremuri când iphone-ul poate nu era nici măcar un prototip ferecat în vreun laborator Apple, cu cheia bine ascunsă sub helanca Issey Miyake a lui Steve Jobs. Este greu de descris cât de eliberatoare poate fi experienţa unui loc unde nu înţelegi nimic. Într-un Tokyo aproape complet lipsit de engleză, înconjurat de conversaţii din care nu înţelegeam niciun un cuvânt şi de afişe din care nu pricepeam nici măcar o literă, creierul meu a încetat imediat să interpreteze, să creeze sens, iar zgomotul asurzitor s-a transformat în neaşteptată linişte. Este fix efectul pe care îl are Zile perfecte...
Recompensat cu premiul de interpretare la ediţia de anul trecut a festivalului de la Cannes, Koji Yakusho este perfect în rolul domnului Hirayama, cel cu buzele aproape permanent blocate într-un aproapezâmbet, care fotografiază coroanele copacilor şi apoi se inclină în faţa lor, mulţumindu-le pentru un moment desăvârşit. Frugal şi vioi, domnul Hirayama devine întruparea uneia dintre cele mai ataşante replici din film, despre opera scriitoarei japoneze Aya Kōda: "Foloseşte aceleaşi cuvinte ca şi noi, dar la ea oare de ce sună atât de diferit?" Şi noi facem aceleaşi gesturi ca şi domnul Hirayama, doar oare înlănţuirea lor de ce creează vieţi atât de diferite? Poate că secretul fericirii rezidă fix în răspunsul la această întrebare...
