Zero Dark Thirty, intens

S-a zis despre această ediţie a Oscarurilor că elogiază succesele agenţilor secreţi americani, cu Argo şi cu Zero Dark Thirty/Misiunea: 00.30 A.M. printre nominalizaţii la cele mai importante categorii. Cu toate acestea, ţi-ar fi greu să găseşti două filme mai diferite: unde Argo este gândit (şi cu subiectul uneori cosmetizat) ca să placă, Zero Dark Thirty face eforturi colosale să surprindă fără menajamente esenţa unui stil de a gândi, oricât de neplăcute ar fi implicaţiile.

Poate că durata filmului o să te descurajeze să faci o vizită la cinema pentru a vedea această trecere în revistă riguroasă şi seacă a evenimentelor care au dus la uciderea lui Osama bin Laden la începutul lunii mai 2011. Crede-ne pe cuvânt, nu o să simţi cum trece timpul, atât de bine gândit este scenariul. Un rezultat cu atât mai uimitor cu cât în primele două treimi nu se întâmplă nimic care să te facă să crezi că te uiţi la un film de acţiune.

Totul este spus din punctul de vedere al agentei CIA Maya (Jessica Chastain, foarte convingătoare), care urmăreşte, încă de la ieşirea din universitate, toate indiciile cu privire la locaţia lui Osama bin Laden şi a reţelei sale de aghiotanţi. Este o muncă rutinieră, cu mii de pagini de informaţie parcurse în speranţa că un detaliu ar putea duce la altuia, care s-ar putea transforma într-un crâmpei de informaţie util într-un interogatoriu, în stare să dezvăluie numele unui alt şi alt terorist de avut în vedere şi aşa mai departe. Munca Mayei nu are legătură cu luptele corp la corp sau apăsarea pe trăgaciul pistolului. Este o muncă ce se petrece în spatele biroului, la telefon sau privind cum posibili posesori ai unor informaţii sunt torturaţi pentru a dezvălui ceea ce ştiu.

Zero Dark Thirty nu este un film realizat pentru a mângâia aprobator Hollywood-ul şi probabil că tocmai am enunţat motivul pentru care va pierde Oscarul pentru Cel mai bun film în favoarea lui Argo. Zero Dark Thirty nu este nici un film care să le insufle patriotism americanilor. Este un film greu, dens, lung şi dur despre deciziile dificile, dar obligatorii pentru a duce la bun sfârşit o misiune. Nu te aştepta la entertainment, ci la o explorare ultra-cerebrală a unui întreg sistem plin de reguli, în care iniţiativa inspirată a unui subaltern se poate lovi de orgoliul unui superior, iar operaţiunile trebuie să primească undă verde din partea clasei politice, un cerber ce nu are nicio legătură cu "acţiunea", ci doar cu imaginea publică. Între terorişti, agenţi şi politicieni se desfăşoară un adevărat dans, a cărui sincronizare duce la acest succes operaţional american.

Ce este deranjant la noua producţie a lui Kathryn Bigelow, prima regizoare recompensată cu Oscar (în 2009, pentru The Hurt Locker) e faptul că nu ştii nicio clipă cât adevăr şi câtă ficţiune ţi se arată pe ecran. Da, cunoşti concluzia, şi anume că Osama bin Laden şi-a aflat sfârşitul într-o casă din apropierea unui mic oraş pakistanez, dar până acolo? În centrul atenţiei este Maya, dar Kathryn Bigelow a precizat în interviuri că Maya este un conglomerat fictiv, un melanj scenaristic al mai multor persoane ce au contribuit direct la obţinerea de informaţii necesare pentru localizarea lui bin Laden. Dacă scenariul şi-a luat această libertate, ce alte libertăţi şi-a luat? Este Zero Dark Thirty ceea ce s-a întâmplat, sau doar ceea ce PROBABIL s-a întâmplat? Controversa din jurul acestor întrebări şi identitatea surselor scenariului scris de Mark Boal este încă în floare şi probabil vom afla răspunsul doar când va binevoi CIA să divulge informaţii secrete despre această operaţiune.