Din cultura populară și din ce mai ținem minte de la școală, știm că celebra evacuare a trupelor aliate de pe plajele din Dunkirque a fost un punct de cotitură în al Doilea Război Mondial. Retragerea masivă a peste 300.000 de soldați din calea unei invazii iminente a armatei naziste a fost privită inițial cu scepticism, drept o strategie îndoielnică, antipatriotică sau lașă, însă finalmente succesul ei a reînnoit moralul aliaților, iar istoricii consideră că înfrângerea Germaniei naziste nu ar fi fost posibilă fără această operațiune.
Iar dacă blockbuster-ul Dunkirk al lui Christopher Nolan ne-a cucerit printr-un spectacol imersiv, teleportându-ne pe dunele de nisip, printre gloanțe, bombe și tot acel haos al evacuării, aici pătrundem în perspectiva franțuzească nu mai puțin impresionantă.
În ton cu filmele epopeice americane ale anilor `50 și `60, precum Ben-Hur, Lawrence of Arabia sau The Ten Commandments, aici avem parte de o producție grandioasă, o reproducere fidelă a numerelor, a armamentului și a degringoladei de pe plajă, filmată în format lat, în culorile și textura acelui superb Cinemascop. Și vorbim despre un film din 1964.
Însă profunzimea acestui film nu constă doar în reconstituirea atmosferei de război, ci și în măiestria regizorului Henri Verneuil și a echipei sale de a ecraniza romanul omonim al lui Robert Merle, recompensat cu prestigiosul premiu Goncourt. Merle reconstituie haosul din acea săptămână nesfârșită din mai-iunie 1940, când trupele preponderent britanic-franceze stăteau la rând pe plajă să prindă un loc pe o barcă, o fregată sau orice altă ambarcațiune avea să îi traverseze Canalul Mânecii, în timp ce Stuka-urile nemțești roiau pe deasupra și intrau în acele picaje infernale, scuipând cu gloanțe și aruncând cu obuze. Însă, în primul rând, Merle nu doar evocă eroismul, ci îl așază în context, în tensiunea unor ample conflicte morale.
Protagonistul Julien Maillat (Jean-Paul Belmondo) nu e prezentat ca un erou, ci ca unul dintre puținii oameni de pe acea plajă care pare să posede o conștiință. Atât el, cât și Pierson (Jean-Pierre Marielle), un preot devenit soldat, sunt bântuiți de faptul că trebuie să omoare. Ei par să sfideze adrenalina supraviețuirii, iar eroismul lor necondiționat li se trage din suflet, nu din patriotism. Pentru un prieten mai puțin norocos, Maillat nu i-ar fi scris soției că „a murit ca un erou în bătălie”, ci „a murit mergând după apă ca să le facă prietenilor cafea”.
Cât despre teroarea de pe plajă, trebuie amintit că în ciuda promisiunii unei salvări, să stai la coadă și să te îmbarci pe una dintre ambarcațiuni era la fel de periculos ca a rămâne în urmă. Nici măcar odată ajunge pe vas nu erai în siguranță, fiindcă pe lângă atacurile aeriene, sub valuri mișunau și torpilele submarinelor adversare.
Însă Week-end à Zuydcoote nu e nicidecum un film apăsător. Războiul e privit când cu tragism, când cu ironie, când cu romantism. În timp ce Maillat se adăpostește de raidul aerian, frumoasa Jeanne (Catherine Spaak) iese pe balcon și privește prin binoclu către avioanele nemțești. Pentru ea, casa e tot ce i-a mai rămas. Într-atât de legată e de ea încât și-a nutrit convingerea că simpla ei prezență în casă o protejează de orice pericol. Iar pentru Maillat, un versat în jocul supraviețuirii, salvarea lui Jeanne îl pune în fața celei mai mari provocări.
Ca în celebrul dicton din Arta Războiului, unde Sun Tzu îl îndeamnă pe rege să construiască mereu o punte de aur pentru ca adversarul să se poată retrage în timpul luptei, acest film pare să exploreze filosofia din spatele acestor vorbe.
Week-end à Zuydcoote (1964) poate fi vizionat joi, 30 iunie, ora 22:00, pe canalul TV5 Monde.
