Cu opt nominalizări la Oscar şi un Christian Bale gata (pentru a câta oară?) să se îngraşe pentru a pune în sfârşit mâna pe o statuetă pentru rol principal, Vicele/Vice cu siguranţă va atrage atenţia publicului din România. Acest film despre cariera politică a mult-hulitului Dick Cheney este important nu neapărat datorită calităţilor sale intrinseci, ci mai ales datorită modului convingător în care arată cum se pot submina pârghiile democratice, îngrădi drepturile omului şi manipula opinia publică pentru a pune mâna pe cât mai multă putere. De asemenea, cât de uşor este să abuzezi de ea şi ce consecinţe nefaste pot avea aceste abuzuri.
Povestea începe în tinereţea politicianului, o tinereţe îmbibată de alcool şi punctată de bătăi în baruri. Strâns cu uşa de tânara sa soţie, Lynne (Amy Adams), tânărul Cheney schimbă direcţia, termină facultatea şi intră în politică. Începe astfel parcursul sinuos de la un simplu împingător de hârtii a cărui cea mai apreciată calitate era proverbiala discreţie la şef de personal al Casei Albe, ministru al Apărării şi, în sfârşit, vice-preşedinte al administraţiei George W. Bush.
Vicele poate fi descris ca o comedie politică, dar puţine sunt comediile mai amare decât acest film regizat de Adam McKay - regizor cunoscut pentru filme de duzină cu Will Ferrell, dar devenit relevant cu excelentul The Big Short din 2015 - şi produs, printre alţii, de Brad Pitt. În inima abordării regizorale este momeala, iar o replică de la începutul filmului ("trebuie să îţi dai seama ce vrea peştele") descrie perfect miezul perspectivei politice a lui Cheney. Pentru el, în politică ţelul suprem nu este binele comun, ci puterea. Iar pentru a deveni cât mai puternic trebuie să ştii ce vor cei din jur şi să-i momeşti să vrea, măcar pentru moment, exact ce vrei şi tu.
Este, desigur, o perspectivă mai mult decât cinică, de unde şi dublul înţeles al titlului original (în engleză "vice" înseamnă şi "viciu"). Vicele ne arată tenaticitatea politicianului, talentul său extraordinar de a plănui, negocia sau măcar a-şi face simţită prezenţa chiar şi atunci când este aparent ieşit din joc. Pe altarul puterii se poate sacrifica totul, de la familie şi prieteni, la încredere şi principii democratice. Şi, de ce nu, vieţi omeneşti.
Marele merit al filmului este că arată cum loviturile sub centură, perdelele de fum şi o extraordinară intuiţie a jocului puterii pot duce la parvenirea politică. Ce contează că principiile democratice se clatină pe parcurs, creând o poziţie la limita legii şi imposibil de reglementat sau pedepsit? Puterea este ţelul suprem, iar aceasta se consolidează când la fiecare nivel al ei sunt infiltraţi aliaţi ai acelui care o deţine. Este atât de uşor să observăm asemănări între acţiunile lui Cheney şi subminarea democraţiei din România, încât credem că acest film ar trebui văzut de cât mai mulţi români, mai ales că Vicele nu se sfieşte să arate şi consecinţele abuzului de putere. Şi că o dată aruncată o societate în prăpastie, cu greu o mai scoţi de acolo.
Vicele este departe de a fi un film perfect. McKay îşi oboseşte publicul cu joculeţe dubioase, care mai degrabă atrag atenţia asupra faptului că o mare parte scenariului este de fapt o ficţiune. Cu siguranţă, o ficţiune verosimilă şi chiar probabilă. Filmul foloseşte şi un narator, o voce a raţiunii, care aproximează deraierile, identifică abuzurile şi mecanismele manipulatoare. Este o alegere care netezeşte drumul spre scopul acestei "comedii", dar o alegere care irită şi nu o dată.
La un moment dat, filmul lui Adam McKay pare să pună semnul egal între acţiunile la limita legii ale lui Cheney şi invadarea Irak-ului, sutele de mii de victime rezultate şi naşterea ISIS. Evident, este o prostie şi arătarea cu degetul a unui singur vinovat este cea mai nefericită acţiune pe care această punere la zid hollywoodiană o poate face. În spatele lui Cheney s-au aflat zeci de oficiali americani, iar deciziile lor au fost susţinute de un important procent al populaţiei. Identificarea răului cu un singur om nu poate decât să dăuneze democraţiei, împiedicând îmbunătăţirea pârghiilor democratice care ar putea reduce şansele ca pe viitor aceste abuzuri de putere să reapară.
