Dispariţia unui bărbat, muzician renumit, este investigată în filmul Urma de către poliţistul Mihnea Nicoară (Teodor Corban) chemat de familie, însă - pe măsură ce ancheta avansează - creşte şi enigma. Dispărutul este prezentat în flashback-uri; în sine o figură enigmatică, Anton este un bărbat solitar, cu o meserie creativă, cu un temperament instabil şi, cel mai probabil, cu o boală incurabilă. A murit sau este în viaţă? Unde se află Anton?
Într-un policier un anumit rol îl joacă intuiția detectivului. Care e intuiția personajului dvs. legată de misterul dispariției lui Anton?
Teodor Corban: E vorba de o profesie care presupune un anumit tip de gândire structurată pe regulamente, pe tipicuri specifice, pe un anume fel de analiza și, nu în ultimul rând, pe rutină. Polițistul lucrează tot timpul cu necunoscute și de aceea felul lui de a expertiza informațiile îl transformă într-un scormonitor asiduu. E un om antrenat în a fi curios permanent. Intuiția e un simț pe care îl au toți oamenii, dar comisarul și-a cultivat și exacerbat această calitate.
În rolul de detectiv, ați avut vreun model? Mă refer mai ales la genul policier cu un tempo mai lent, cum este și Urma.
Teodor Corban: Nu am dorit să caut un model. Dar, lucrând la acest rol, mi-am activat memoria și mi-am amintit de o situație prin care am trecut acum mulți ani și care m-a marcat. Printr-un complex de împrejurări am ajuns să fiu interogat în cazul unei crime, cu care bineînțeles nu aveam nici în clin, nici în mânecă. Victima era un vecin și, probabil, interogarea mea făcea parte din procedura. Ei bine, episodul ăsta a fost o experiență unică; anchetatorul avea un fel de a fi, de a pune întrebările, de a te privi, de a accentua apăsat doar anumite cuvinte... că te îngheța. Era politicos, rece, tăios ca un chirurg. Am ieșit de acolo tremurând, parcă îmi indusese ideea că sunt vinovat. Iată că mi-am amintit cu ocazia rolului ăsta de acea experiență formidabilă. Și am folosit-o cât am putut, m-am alimentat din trauma aceea ca dintr-o lecție de actorie.
A fost vreun clișeu pe care ați dorit să-l evitați în rolul detectivului?
Teodor Corban: De clișee fug tot timpul, ca dracu de tămâie! Clișeele sunt moartea actoriei. Cu atât mai mult într-un policier, unde capcanele „deja vu”-ului sunt la tot pasul. Toată lumea e îmbibată de clișeele filmului polițist, american mai ales, toată lumea știe cum trebuie să arate și să se comporte un polițist. Ăsta era un mare pericol. De aceea am dorit ca Mihnea Nicoară să fie în egală măsură și om, un om cu problemele lui de viață, cu o biografie și în afara orelor de serviciu, chiar dacă în film ea transpare foarte puțin.
Care credeți că e calitatea esențială a imaginii dvs. care vă recomandă în rolul de polițist sau detectiv?
Teodor Corban: Aici cel mai bine vă poate răspunde regizorul... Eu bănuiesc că alegerea mea se datorează pe de o parte datelor mele fizice și aparenței mele de individ sobru, care impune un soi de autoritate, iar pe de altă parte cred (și sper!) că avea nevoie de genul meu ca actor, cu experiență și cu un fel de maleabilitate și transparență necesare pentru crearea unui personaj raisonneur.
În felul în care se încheie filmul, personajul polițistului devine unul secundar iar efortul lui stă sub semnul inutilului. Ar fi putut fi ceva din ceea ce a descoperit el care ar putea răsturna situația?
Teodor Corban: Paradoxal, da, personajul meu e și principal și secundar. Principal deoarece comisarul Mihnea Nicoara desțelenește și descoperă odată cu spectatorul ițele întregii povești. Prin el, pas cu pas, se intra în „mocirla” acelei familii ciudate, din care unul e dat dispărut, iar ceilalți din jurul lui nu cooperează. Iar polițistul devine secundar când funcția sa dramatică încetează, pentru că primordiale devin faptele eroilor acestei familii. E o poveste atipică, cu final neașteptat, în care rolul de polițist - călăuză dispare pentru a ni se dezvălui o incredibilă moarte. Despre ce s-ar fi putut întâmpla ca urmare a anchetei e greu de precizat. Aici putem doar specula. Vă pot raspunde așa cum i-am zis unui spectator la întrebarea sa, că dacă va mai fi și o partea a 2-a a filmului: „Da și se va chema ‘Nicoară contraatacă’”.
Spuneți-ne câteva lucruri despre mijloacele de expresie specifice pe care le-ați gândit în conturarea personajului dvs.
Teodor Corban: În film actorul nu abundă în mijloace de expresie. Sunt acelea esențiale: gând, adevăr, firesc... Un polițist în timpul anchetei trebuie să fie cât mai ermetic în a exterioriza; trebuie să pară în control pentru a putea domina. Dozajul - probabil că acesta a fost elementul de joc cel mai important.
Vă considerați tributar unui anumit tip de cinematograf? Care ar fi acela și de ce?
Teodor Corban: Sunt tributar multor filme, actori, regizori de film. Tot ce am văzut în viața mea s-a depus într-un fel sau altul în mine. Am filme preferate, actori care mi-au fost far, genuri de cinema care mă urmăresc. Cred că sunt o suma a toate acestea. Uite, de pildă, nu m-am gândit la el când am filmat Urma, dar imaginea lui Jean Gabin în Comisarul Maigret m-a bântuit oleacă (Jean Gabin l-a jucat pe celebrul comisar în trei filme - Maigret întinde o cursă/Maigret Sets a Trap, Maigret si afacerea Saint-Fiacre/Maigret et l'affaire Saint-Fiacre și Maigret și gangsterii/Maigret voit rouge - n.red). Dar, explicit, nu pot spune de unde mi-am extras personajul. Suntem depozitarii unei cantități enorme de informații, iar atunci când accesezi „cămara” minții, dai peste lucruri la care nici nu te-ai gândit.
Ce proiecte de film aveți în derulare? În ce proiecte de teatru sunteți implicat în acest moment?
Teodor Corban: În vară voi face parte dintr-un proiect ambițios, susținut de Hospice-România, în legătură cu bolnavii de cancer și promovarea sprijinirii paleative ale acestora. Mai concret e vorba de un lungmetraj artistic făcut de unii dintre cei mai sonori și iubiți actori din România. La teatru repet într-un proiect „3 pe un balansoar" de Luigi Lunari, în care joc și căruia îi semnez și regia.
În actorie vă ghidați după o regulă anume? Irina Rădulescu spunea „să caut întotdeauna simplitatea și adevărul”.
Teodor Corban: În actorie, în general, prefer să nu am reguli, pentru că știu că nimic nu e turnat în bronz. Regulile în artă sunt făcute pentru a fi demolate. Dar ca să le demolezi, trebuie să le cunoști.
Cum vă raportați la actorul Dem Rădulescu? Pentru unii din generația dvs a fost idolul copilăriei. Pentru alții, doza indispensabilă de supravieţuire.
Teodor Corban: Dem Rădulescu e un talisman pe care îl port mereu în inimă și în minte. El este și rămâne un bun personal, fiind în același timp și un bun național.
