Tranzit, cel mai recent film al lui Christian Petzold, selectat anul acesta în competiția de la Berlin, un demers cinematografic la persoana I plasat într-un univers franco-german atemporal, rulează în premieră pe marile noastre ecrane.
Un film despre un flagel cât se poate de real, anume războiul, și despre epurările din teritoriile ocupate, plasat într-un prezent alternativ, în care Europa ar fi din nou sfâșiată de un război mondial. Transit este - totodată - și un film despre condiția refugiatului, care cerșește o viză de tranzit de la o ambasadă străină sau care cere de mâncare la un restaurant ieftin. Refugiații - albi și de condiție medie, la fel cum erau și cei din timpul războiului - ne trezesc empatia, poate că ne regăsim în ei. Deși același lucru se întâmplă chiar în prezent refugiaților sirieni, care fug de războiul de la ei acasă pentru a fi primiți, astăzi, cu ostilitate în Europa.
Invazia din film este, însă, enigmatică: se face referire la o invazie germană, și totuși personajele sunt de limba germană: chiar și atunci când vorbește franceza, protagonistul o face cu un puternic accent german. Sunt dizidenți politici care fug de un regim opresiv? Filmul nu își propune să răspundă. Transit este neclar și în privința fundalului tenebros: invazia pare să fie plasată într-un prezent alternativ, în care Europa ar fi din nou sfâșiată de un război mondial, cu toate că acțiunea - mai puțin fundalul - corespund Franței din 1940, invadată de germani, ceea ce face să fie mai degrabă un film cu acțiunea plasată în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar care - anacronic - a fost dus în prezent.
În absența unui efort scenografic - mașini și nave de epocă, costume de epocă (filmările sunt limitate la cartiere istorice), realizatorii reușesc să sublinieze că o conflagrație este la fel de plauzibilă și azi. Unele detalii de acțiune (Statele Unite, Mexicul și Spania sunt țări neutre, exact ca în cel de-Al Doilea Război Mondial) și de scenografie (personajele nu folosesc telefoane mobile și sunt îmbrăcate într-o manieră patruzecistă) conduc la această interpretare.
Un el (Franz Rogowski) pe fugă, într-o țară sub semnul unei amenințări incerte. O schimbare de identitate, o întâlnire cu o familie de magrebieni compusă din mamă (Maryam Zaree) și copil, apoi un el și o ea (Paula Beer) - și compunerea unui triunghi erotic.
Pe fundalul unor orașe cunoscute ca destinații de vacanță, însă acum pustii, personajele sunt bântuite de o amenințare care plutește asupra lor. Protagonistul oscilează între dizident aflat pe fugă, tată ad- hoc, îndrăgostit, iar femeia (Paula Beer) este la rândul ei misterioasă: vorbele ei, la fel de puține, și motivațiile ascunse fac din ea un personaj greu de descifrat. Un Adam și o Eva? O iubire stranie, cu puține cuvinte. Poate ultimul bărbat și ultima femeie? Totodată, dar mai ales, filmul vorbește despre o conflagrație și despre refugiați, nu neapărat despre sfârșitul lumii.
Filmul ne-a lăsat senzația că adevărata acțiune se întâmplă undeva în afara ecranului, atât ca timp cât și ca spațiu: căsătoria femeii, originea bărbatului, motivele pentru care este fugar, misterioasa invazie de care toți par să fugă. Filmul mai vorbește despre o stranie poveste de dragoste: spunem stranie, pentru că personajul nu pare să caute iubirea: întâi este trimis în ceea e pare o misiune, apoi sesizează oportunitatea de a fugi din fața unei amenințări, după ce se îndrăgostește.
Filmul propune o istorie alternativă pe fondul căreia reușește să facă un comentariu foarte relevant astăzi despre conflagrații și refugiați; iubirea, moartea, sacrificiul, inexorabilul sunt elementele inerente unui astfel de univers.
