Celebra actriță Toni Collette (Nightmare Alley, The Hours, Emma) joacă în The Staircase, noua serie limitată Max Originals, care a debutat pe HBO Max, inspirată de fapte reale: moartea lui Kathleen Peterson, procesul finalizat cu condamnarea soțul ei scriitorul Michael Peterson, și documentarul care le-a urmat. Produsă executiv de showrunnerii Antonio Campos și Maggie Cohn, Toni Collette și Colin Firth interpretează rolurile celor doi: Kathleen și Michael Peterson, într-o poveste despre viața lor de cuplu, persoanele ce le-au fost aproape și multe altele.
Ce te-a atras la The Staircase?
TC: Era în mod clar un proiect fantastic. Scenariul era uimitor. Antonio Campos este incredibil de talentat. Colin Firth semnase pentru rol. Aveam câteva motive de îngrijorare. Auzisem despre documentar, dar nu-l văzusem. Eram îngrijorată că Michael Peterson e puțin cam narcisist și nu am vrut să-l promovez și eu. În documentar, totul e legat de el și de lucrurile prin care a trecut el, iar Kathleen e atât de obiectificată. Cred că ocazia de a afla mai multe despre cine era ea înainte să moară a fost ceva important dacă vorbim despre echilibrul dintre relația lor și viața ei, care s-a încheiat în mod tragic - nu că avem toate informațiile despre asta -, dar indiferent ce s-a întâmplat, e încă tragic. Era tânără și plină de viață și era o forță a naturii. Era o forță matriarhală incredibilă și un lider uimitor, plin de compasiune, la serviciu. Avea o viață mare și apoi a dispărut. Dacă a fost vorba de un accident, e ceva care să ne amintească cât de fragilă este viața, și dacă n-a fost un accident, atunci e ceva pur și simplu hidos.
Cum ai încercat să-ți dai seama cine era Kathleen? Tu ai avut cea mai grea slujbă dintre toți…
TC: Nu, nu sunt de acord, pentru că am avut o anume libertate în a o interpreta. În mod evident, exista o responsabilitate, dar exista și libertate, pentru că ea nu mai era în viață. Erau multe clipuri video și informații și evident scenariile erau foarte bine documentate pentru că Antonio fusese atât de pasionat de subiect timp de ani de zile. El apare în documentar, ceea ce e o nebunie! Am avut multe cu care să lucrez și a fost foarte ușor. Să fiu flancată de Antonio și Colin a fost o adevărată plăcere. În ciuda tragediei, a fost o experiență pozitivă pentru mine. A fost un job genial; cu toate elementele sale.
Care a fost cel mai important lucru pentru tine când vine vorba de cum ai interpretat-o?
TC: Ce iubesc la acest proiect este că nu e doar despre moartea ei, e și despre distrugerea unei căsnicii chiar și înainte de asta. Au existat anumite minciuni. Nu știm ce informații avea Kathleen sau ce informații nu avea; de ce anume era ea conștientă sau nu era. Dar dezechilibrul din relația lor era major. A dat atât de mult și a lucrat atât de mult. Era ancora emoțională pentru toți acești copii, era atât de conectată cu toată lumea de la muncă și chiar îi păsa de ei. Avea o viață gigantică, plină de pasiune, iar el scrisese vreo două cărți mediocre și nu prea făcea nimic. El mai degrabă se distra, în loc să lucreze. Nu era acolo pentru copii în felul în care era ea. Nu cred că el e la fel de conștient din punct de vedere emoțional sau de conectat cum era ea, dar ea era în mod clar persoana muncitoare. E posibil să fi fost un accident la mijloc, pentru că era atât de epuizată și stresată. Chiar dacă știa de bisexualitatea lui Michael, nu cred că știa în totalitate ce făcea el în afara căsniciei. Existau atât de multe lucruri care o deranjau. Să pot să aduc toate aceste lucruri în realitatea lor comună, să pot aduce mai multă lumină ajută la dezvăluirea a ce s-ar fi putut întâmpla de fapt, pentru că lucrurile nu erau roz între ei. Era dificil și ea se simțea nemulțumită și dezamăgită.
Cum a fost să filmezi modurile diferite în care ea ar fi putut muri?
TC: E cumva amuzant, pentru că să mori doar o dată într-o poveste e intens - dar în asta am murit de trei ori! A fost cumva ciudat să procesez mental, dar la fel ca la oricare altă scenă, o explorezi în profunzime și încerci să aduci ceva adevărat acolo. Să fiu sinceră, pe partea fizică, exista foarte multă presiune, pentru că nu puteam trage decât o dublă. Având în vedere sângele și instalația pe care o aveam, însemna că nu putem să facem asta iar și iar. Repetam și repetam și apoi ne pregăteam și apoi mă echipau cu dispozitivul cu sânge și era multă coregrafie la mijloc din cauza locurilor unde trebuiau să apară petele de sânge pe pereți. Am filmat unele dintre aceste scene la 4 sau 5 dimineața, doar din cauza programului, dar așa se întâmplă cu lucrurile astea. Cred că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama din ce în ce mai mult că mintea ta nu poate să-și dea seama dacă ceva e real sau nu. Așa că, dacă simt ceva cu adevărat și mă fac să trec prin acel lucru, pur și simplu am mai multă grijă de mine. Îmi doresc să fi început să fac asta mai devreme, dar acum știu cum să fac asta (râde).
Genul de poveste true crime e destul de saturat zilele astea - ce face ca The Staircase să fie special față de tot restul ofertei?
TC: Nu sunt deloc atrasă de genul ăsta. Nu e ceva de care sunt interesată sau pe care îl urmăresc. Dar cred că Antonio și Maggie au creat ceva atât de sincer și de frumos despre o familie și e despre iubire și e complicat și ancorat în realitate. Senzația aia de a fi acasă. Acea atmosferă domestică, cumva ciudată e atât de reală, încât n-ai cum să nu fii absorbită de el. E un cuvânt ciudat de folosit, dar există un sentiment de siguranță acolo, care cred că e atât de tragic. Familia se simte atât de legată. Asta a fost ceva foarte important pentru Antonio. Ne-a chemat la casa lui aproape în fiecare weekend. Chiar am petrecut mult timp împreună, cu toții și cred că se simte asta pe ecran. Nu se simțea forțat. Câteodată, când lucrezi la ceva și încerci să-i strângi pe toți laolaltă, parcă nu iese, dar aici s-a întâmplat totul atât de organic și a fost o completă plăcere. Toată lumea își dorea ce e mai bun pentru show. Cred că începe cu oamenii și Antonio a creat cea mai incredibilă atmosferă pentru toată lumea. Nu erau doar actori la el acasă, era și toată echipa. Experiența a fost cu adevărat specială.
Ce fel de reacții îți dorești să aibă serialul; cu ce ți-ai dori să rămână oamenii după ce-l văd?
TC: M-am uitat la primele două episoade cu doi prieteni buni și, la finalul lor, niciunul dintre noi nu se putea opri din a se gândi la asta și ne uitam unii la ceilalți: „îți vine să crezi?”. Nu vreau să sun ca o actriță care se dă mare, dar chiar simt că e bun la alt nivel; se simte atât de special. Nu pot să identific exact de ce, dar câteodată lucrurile acumulează propria lor energie. Atunci când vine vorba de documentare, îți închipui că vei vedea ceva real, dar Antonio a creat ceva mai realist, într-o versiune a poveștii parțial fictivă. Asta mi se pare uimitor.
