Decenii de-a randul, genul heroic fantasy a fost constrans sa se rezume doar la un public avizat. Imi amintesc cu cat scepticism il priveam eu insumi, in anii optzeci - desi fan avid al SF-ului, cazusem in capcana ignorantei, crezand ca in sword and sorcery nu poate fi rost decat de comercialism ieftin si viziuni trase de par - pana cand, din pura curiozitate, am luat de la biblioteca britanica "The Chronicles of Castle Brass" (o trilogie din interminabilele serii ale lui Michael Moorcock) si, spre surprinderea mea, am fost sedus pe loc. Ulterior, am ajuns sa-mi dau seama ca e o reactie atat explicabila, cat si simptomatica - si doar spatiul si obiectivul acestei cronici cenzureaza o analiza mai ampla.
Ca sa n-o mai lungim, revarsarea exploziva a heroic fantasy-ului in mainstream a coincis, in mod firesc, cu perfectionarea suprema (pleonasm scuzabil) a efectelor speciale de la cumpana mileniilor. La drept vorbind, in secolul trecut era cam greu sa aduci pe ecran dragoni, vrajitorii, monstri, falii in spatiu-timp si inele magice care sa arate macar credibil - necum sa mai si exprime convingator oarece sensuri. La fel de firesc, vectorul fenomenului a fost a doua (si cea mai buna - pana in prezent) ecranizare a capodoperei "Lord of the Rings" - incontestabil, cea mai celebra proza heroic fantasy la zi. Si, pentru a treia oara firesc, in urma trilogiei lui Peter Jackson au inceput sa se reverse atat fluxuri miraculoase, cat si (mai ales si din pacate) vome.
Slava Domnului, noua trilogie a lui Philip Pullman - "His Dark Materials", constand in romanele "The Golden Compass" (1995), "The Subtle Knife" (1997) si "The Amber Spyglass" (2000) - la care se adauga si proiectul "The Book of Dust", nu-i un stift. Povestirea pe care se bazeaza scenariul lui Chris Weitz e inteligenta si miezoasa, complexa si coerenta, inscriindu-se cu drepturi depline in categoria fantasticului de continut. O comparatie cu recentul "Stardust" e inevitabila (fie si numai datorita lansarii celor doua filme in acelasi an). Nivelul calitativ e similar, dar se remarca anumite deosebiri de fond semnificative: daca "Stardust" recurgea la umor, si chiar o autoironie apasata, pentru a-si valida ideile super-fanteziste, "The Golden Compass" isi asuma riscul de a se lua mult mai in serios, mizand pe rigoarea demonstratiei, continuitatea universului fantasmagoric inventat si tangentele atent controlate cu filosofia.
Trebuie sa recunosc ca sunt subiectiv: de cand cu Multiversul lui Moorcock, universurile paralele au ramas tema mea heroic fantasy favorita. Sub aceasta perspectiva, "The Golden Compass" ofera cel putin doua satisfactii si o dezamagire. In primul rand, modelul de sistem al infinitului de lumi coexistente, comunicand numai prin intermediul Prafului (acel "dust" din titlul celui de-al patrulea roman) e incitant si sclipitor; in al doilea rand - si aici as zice ca sta una dintre principalele calitati ale filmului - universul de desfasurare a actiunii reprezinta una dintre rarele transfigurari reusite ale propriei noastre lumi, straniu-familiara, la modul "este si nu este...". Ambianta victoriana tarzie, populata cu artefacte fie veridice, fie S.F. (dirijabilele), fie de-a dreptul fantaste (mustele-spion), are un parfum aparte, dens si penetrant, culminand cu panorama acelei Londre paralele in care un anumit turn aduce cu Big Ben-ul, iar orizontul e strapuns de "zgarienori ca-n basme" (cred ca e cea mai adecvata descriere). Iar inevitabilul drum initiatic spre nord (de altfel, editia britanica a romanului se intitula "Northern Lights") contine nu numai sugestii scandinave, ci si trimiteri aproape explicite, dar deloc gratuite, la ambitiile imperiale rusesti, Siberia, gulag si spalatul creierelor.
Deceptia la care ma refeream e relativa, din fericire, si se refera la faptul ca filmul se petrece integral intr-un singur univers - celelalte fiind mentionate doar vag, la nivel teoretic. Sper, insa, ca ecranizarile urmatoarelor doua romane vor amplifica experienta acestei transcendente magice, si mai ales a dinamicii relatiilor dintre lumile paralele, cel putin pana la nivelul "Talisman"-ului lui King si Straub, sau al Multiversului moorcockian pomenit mai sus.
Pornind de aici, e evident ca una dintre principalele calitati ale filmului e scenografia de decor (Richard L. Johnson, Chris Lowe, Andy Nicholson, Anna Pinnock) si costume (Ruth Myers), extrem de creatoare si expresiva; as cita cupeurile motorizate din oras, armurile ursilor, alambicatele aeronave de tip Montgolfier - si, evident, insusi aletiometrul (titulara busola de aur), aparatul care raspunde la orice intrebari, depisteaza minciunile, prezice viitorul si ofera sugestii de modificare a acestuia.
In aceeasi nota a inventivitatii fantastice de bun-gust, imaginea lui Henry Braham speculeaza atent si spectaculos fara ostentatie tablourile de basm ale povestirii, manevrand cu dexteritate culorile, luminile si umbrele - de la paleta naturala a primelor secvente, cu dominante portocalii si brune calde, din colegiu si oras, schimband pe nesimtite registrul spre compozitiile tot mai intunecate, in tonuri de albastru si cenusiu, din zonele arctice. Cam banala, din pacate, repetarea aceleiasi optiuni aurii pentru "praf", "cosmos" si, in genere, tot ce tine de esentele fantastice ale povestii, pe care am mai intalnit-o recent in atatea filme (pana la nivelul de-a dreptul indigest al "Fantanii" lui Aronoffsky).
Conceptia regisorala care coaguleaza toate aceste elemente intr-un tot (slava Domnului!) unitar (intr-o vreme cand prea multi cineasti isi inchipuie, din pacate, ca fantasticul inseamna "a da liber la haos") il impune pe Chris Weitz (autor si al scenariului), un cvasi-debutant avand la activ doar doua filme germane fara rasunet, un episod de serial TV si o colaborare neoficiala la "American Pie", ca fiind un povestitor sigur pe sine, cu simt epic si o profunda empatie cu trama si personajele. Periplul Busolei de Aur spre Nord se urmareste cu sufletul la gura, secventele de suspense te trag pe marginea scaunului, iar obligatoriile trasnai sunt surprinzator de convingatoare (favorita mea: stolul de vrajitoare zburand pe cer - si, ulterior, intervenind cu arcurile si sagetile in batalia finala). Weitz are si substantiale resurse emotive - secventa duelului dintre cei doi ursi, desi absolut previzibila ca deznodamant, si lipsita de originalitate (ba chiar, destul de stangace la nivelul mobilitatii personajelor generate pe computer) iti cam pune un nod in gat. In plus, omul stie sa n-o lungeasca: aproape pe tot parcursul filmului, e adunat, compact si eficient - uneori, cu rezultate nu tocmai fericite, ca in final, care e retezat nepermis de brusc (bine-bine, stim ca "va urma", dar orisicat... Sau, ca sa fim totusi optimisti, ne putem bucura ca n-o lalaie ca-n tustrele finalurile din "L.o.t.R", unde personajele daca nu se pupa, nu se-mbratiseaza si nu filosofeaza sentimentaliceste in cate zece ture la rand, se cheama ca n-o fac nici macar o data).
In rolul principal (Lyra Belacqua - inspirat nume!), Dakota Blue Richards se vadeste o adevarata revelatie - incomparabil mai nuantata, mai expresiva si mai cuceritoare decat tiza ei Fanning, sau Naicii si Veronicile din recentele "...Terabithia" si "...Magorium...". O secondeaza un delicios animalut polimorf, al carui portret se datoreaza in primul rand rafinatei expresivitati vocale a lui Freddie Highmore (pentru noi, bucurestenii, conoteaza aparte si numele personajului: Pantalaimon!), si o alta creatie pe computer, unul dintre cele mai interesante, complexe si convingatoare caractere compuse artificial, de la E.T. Incoace: Iorek Byrnison, regele de drept al ursilor-de-gheata, exilat, alcoolizat, dezabuzat si dezarmurizat, caruia Lyra ii reda si demnitatea, si armura, si tronul. Cei drept, si aici vocea face jumatate din personaj, caci ii apartine lui Ian McKellen.
Cu voia dumneavoastra, Nicole Kidman e la fel de conventionala si anosta in rolul scorpiei Marisa Coulter, ca in majoritatea rolurilor ei recente (imposibil sa nu de duci cu gandul la delicioasele portrete similare construite de Michelle Pfeiffer in "Stardust" si "Hairspray"). Pacat, caci partitura ii dadea posibilitatea unui personaj negativ complex (o singura secventa ramane reusita in acest sens: cea in care-si agreseaza propriul "demon" zoomorf - apropo, foarte pe-alaturi aceasta optiune lexicala, cand de fapt "daimon" ar fi nimerit drept la tinta!). Daniel Craig e corect si economic, Christopher Lee si Tom Courtenay trec aproape neobservati, in roluri unde putea fi distribuit oricine (dar, de, afisu', ma-ntelegi...), in schimb iese din nou in evidenta, spre castigul tuturor, Sam Elliott, in rolul unui viteazo-sugubat pilot de zeppelin. Alte voci de calitate ale personajelor C.G. provin de la Kristin Scott Thomas, Kathy Bates si Ian McShane.
Drept pentru care, ca tot vine Craciunul, aveti toate motivele sa va luati pruncii de aripa si sa le faceti o bucurie. Si dumneavoastra insiva! (Iar daca nu gustati fantasticul... ma rog, sa nu ziceti ca nu v-am spus! Eu, unul, astept cu nerabdare "The Subtle Knife" si "The Amber Spyglass".)
Părerea ta
Spune-ţi părerea