Franciza Furios şi iute cheltuie sute de milioane de dolari pe producţia fiecărei părţi, dar regizorul finlandez Jalmari Helander reuşeşte, cu doar şase milioane de euro, să facă un film la fel de captivant şi la fel de exagerat. De vineri poţi vedea pe ecrane Sisu, despre răfuiala dintre un solitar căutător de aur din Laponia anului 1944 şi soldaţii nazişti care îi fură aurul. O dată ce treci peste neverosimilul acţiunii, Sisu te prinde cu minimalismul său perfect dozat pentru a aduce pe ecran atât lupta dintre bine şi rău, cât şi cea dintre David şi Goliat.
Citeşte cronica lui Fast X/Furios şi iute 10.
Acţiunea are loc la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, când naziştii se retrag din faţa ofensivei ruse, distrugând totul în cale de-a lungul itinerariului lor prin sălbatica Laponie. Tot aici vedem cum un căutător de aur (Jorma Tommila) descoperă un filon din preţiosul metal. Cu pepitele frumos aşezate în desagă, eroul o ia cătinel spre cel mai apropiat oraş, doar că în drumul său întâlneşte o companie de soldaţi nazişti, iar aceştia îi fură aurul. Ce nu ştiu ei este că eroul nostru este un fost combatant din Primul Război Mondial celebru pentru execuţia de unul singur a sute de soldaţi ruşi. Înarmat doar cu un cuţit, el nu va ezita să declare un război total inamicilor săi, lichidându-i în moduri din ce în ce mai fanteziste.
Desigur, spectatorii vor cârti că nimic din ce se întâmplă pe ecran nu este verosimil, dar, dragii mei, ce e verosimil în filmele în care de-alde Tom Cruise, Liam Neeson şi Denzel Washington, care au între 60 şi 70 de ani, îşi lichidează adversarii fără nicio zgârietură? Măi, dar nici măcar un junghi nu au! Dacă acele scenarii s-ar fi vrut măcar o clipă realiste protagoniştii lor ar fi murit din primele cinci minute. Nu pentru verosimil mergem la ele, ci pentru violenţă, pentru coregrafiile luptelor corp la corp şi pentru modul inventiv în care îşi cheltuie bugetele de efecte speciale. Dacă acceptăm convenţia în cazul lor, ce ne opreşte să o acceptăm şi în cazul lui Sisu?
Filmul poate fi văzut doar ca o succesiune de cadre sângeroase, dar are şi un mesaj simbolic. Este ceva poetic în eroul tăcut, care spune un nu hotărât războiului şi violenţei, dar este atras fără voia lui într-o nouă confruntare. Şi categoric este o plăcere să-l vezi folosindu-şi resursele minime şi inteligenţa pentru a-şi lichida inamicii protejaţi de tancuri şi mitraliere. Ce comunică acest erou care de fapt nu scoate o vorbă este că trebuie să reacţionezi în faţa opresiunii. Astfel Sisu este o traducere pe ecran a celebrei vorbe "pentru ca răul să învingă nu trebuie decât ca oamenii buni să nu facă nimic". Şi nu, inacţiunea nu este o opţiune pentru eroul din Sisu.
Cu minimalismul său ataşant, filmul este o replică la action-urile hollywoodiene, care consideră adesea că mult înseamnă şi bine. Dacă francize ca Furios şi iute sau Misiune imposibilă sunt filmate în multiple locaţii din mai multe ţări, Sisu are practic o singură locaţie. Dacă scenariile hollywoodiene folosesc pagini întregi de dialoguri stufoase pentru a ajuta spectatorul să ţină pasul cu acţiunea, în Sisu nu se spune aproape nimic. Nici nu e nevoie: avem un erou şi avem o gaşcă de nazişti. Nu este nimic de explicat, pentru că ştim deja totul. Numai când vezi filme cu o premisă atât de simplă îţi dai seama cât de nenecesar de complicate sunt celelalte premiere din cinematografe. Astfel, Sisu este o gură de aer proaspăt pe care eu unul am apreciat-o din prima clipă, fără să-mi pese că acţiunea nu e realistă.
