Ce este scandalos in filmul romanesc - nu atat sub aspectul conceptiei cinematografice, realizarii regizorale sau jocului actorilor, cat din punctul de vedere al continutului, adica din perspectiva acelor secvente pentru care o comisie de rating ar clasa filmul ca "interzis sub 16 ani" - este un subiect despre care l-am provocat pe dnul Marian Tutui, de la Arhiva Nationala de Film, sa ne vorbeasca . Si pentru ca o astfel de discutie pare pertinenta in contextul filmului facut in afara unui regim totalitar, am inceput cu productiile realizate sub comunism, pentru a sterge stereotipiile despre ce s-a putut face si ce nu sub dictatura, in materie de film; am ajuns, apoi, si la productiile finalizate recent la noi .
Domnule Marian Tutui, faptul ca dictatura a insemnat o „cenzura absurda” e o realitate asupra careia am cazut cu toii de acord. Trecand de aceasta afirmatie- prozaica de acum - incep prin a va intreba daca a impus comunismul o pudoare exagerata filmului?
M.T.: Desi epoca comunista in general si mai ales la noi s-a caracterizat printr-o sobrietate pânã la pudibonderie(1), o concluzie conform careia filmele romanesti realizate atunci nu au continut secvente erotice sau violente ar constitui o generalizare pripita. Reflectarea unei istorii medievale framântate si adaptarea pentru ecran a unor opere literare clasice a impus si includerea unor asemenea secvente. Pasaje literare dure din Duiliu Zamfirescu sau Liviu Rebreanu, de exemplu, au constituit precedente si au facilitat acceptarea secvenþelor dure, pentru ilustrarea rãscoalelor taranesti si fidelitatea ecranizãrilor. Chiar dinainte de 1945 existã filme care conþin secvenþe scandaloase pentru unii, care au provocat chiar interzicerea proiecþiilor. Dacã facem abstractie de filmele stiintifice precum Tulburãrile mersului în hemiplegia organicã (1898) ale lui Gheorghe Marinescu care infatisau bolnavi despuiati, un prim exemplu ar fi cel al filmului Pãcat (1924, regia Jean Mihail), care pastreazã ceva din caracterul naturalist a nuvelei omonime din 1892 a lui I.L. Caragiale si a stârnit reacþii contrarii în presa vremii, ba chiar reprezentaþia filmului a fost oprita la Iasi din cauza protestului unui preot(2). Preotul de tarã Nitã descoperã un copil zdrentaros care nu este altul decât fiul sãu natural. Îl creste în casa sa dar într-o zi descoperã cã întretine relaþii amoroase cu fiica sa legitimã. Este tulburat si ajunge sã creadã cã nu a ispãsit pãcatul de tinerete. Îi surprinde împreunã la revãrsatul zorilor si îi împuscã. Deci primul film despre incest si uciderea propriilor copii apare încã din 1924!
În perioada comunista spectatorul român a mai putut vedea viol (Rãscoala, 1965, regia Mircea Muresan, dupã romanul omonim de de Liviu Rebranu din 1932), avort (Ilustrate cu flori de câmp, 1974, regia Andrei Blaier), linsaj (Rãscoala, Tãnase Scatiu, 1976, regia Dan Piþa dupã romanul omonim de Duiliu Zamfirescu din 1896), paricid (Dincolo de pod, 1975, regia Mircea Veroiu, dupã romanul „Mara” de Ioan Slavici din 1894), sacrificiu ritual prin aruncare în suliþe (Dacii, 1967, regia Sergiu Nicolaescu), decapitare (Mihai Viteazul, 1970, regia Sergiu Nicolaescu), tragere pe roatã (1984, Horea, R: Mircea Muresan). Scena decapitãrii lui Andrei Bathory din Mihai Viteazul contine un trucaj bine realizat. În schimb, în general, scenele de sex si violentã sunt prezentate în general sumar sau sunt mai degrabã sugerate. Evident, trebuie avute în vedere epoca si mijloacele tehnice de atunci.
Comparativ cu alte tari sub regim totalitar- comunism in special, care a fost intensitatea acestui gen de secvente in filmul romanesc de pana in `89?
M.T.: Filmele românesti de dinainte de 1989 sunt printre cele mai cuminti în comparatie cu cele din alte tãri din blocul comunist, desi România în 1965 a fost a doua tarã comunistã dupã Iugoslavia în care a fost abandonat realismul socialist si unde a functionat „diversitatea de stiluri” (3).
Ce s-a intamplat dupa 1989 in materie de secvente de sex si violenta in film?
M.T. :Dupa 1989 au aparut scene cu nuditate masculinã (Balanta, 1991, regia Lucian Pintilie), sodomie (Cel mai iubit dintre pãmânteni, 1993, regia Serban Marinescu, dupã romanul omonim de Marin Preda din 1980), necrofilie (Neînvinsã-i dragostea, 1994, regia Mihnea Columbeanu), fratricid (În fiecare zi Dumnezeu ne sãrutã pe gurã, 2000, regia Sinisa Dragin), fetisism (Trei frati de belea, 2006, regia Theodor Halacu- Nicon), lesbianism (Legãturi bolnãvicioase, 2006, regia Tudor Giurgiu, dupã romanul omonim din 2002 al Ceciliei Stefãnescu).
Putem conchide cã unele secvente sunt destul de inutile precum cea din Balanþa iar în cazul ultimului scenele de lesbianism sunt destul de blânde. Ele reflectã o primã explorare sexualã si atasamentul unei studente cuminti din provincie, Alex (interpretatã de Ioana Barbu), pentru o bucureºteancã extrovertitã, chiar dezechilibratã, Cristina sau „Kiki” (Maria Popistasu). Pânã la urma întrezãrim împreunã cu Alex ceva mai socant: dragostea incestuoasã a lui Kiki pentru fratele ei Sandu (Tudor Chirilã). Alex deduce treptat aceastã legãturã care o face sã se despartã de prietena ei. Regizorul reuseste sã ne facã sã acceptãm experienta saficã ca pe un episod nevinovat din povestea unei prietenii, mai ales în comparaþie cu ceva sordid, bolnãvicios. Scena în care cele douã fete stau în patul de acasã al lui Alex si ascultã un basm de pe un disc vechi sugereazã elocvent candoarea.
Ati gasit cate un exemplu de transpunere in pelicula pentru majoritatea situatiilor pe care le consideram "dure": sodomie, necrofilie, fratricid etc; putem concluziona ca dupa revolutie e mai mare ponderea unor astfel de secvente in filme, decat inainte?
M.T.: Mai ales în primii ani de dupã 1989 o parte de publicul românesc si chiar unii critici au fost socati de abundenþa de scene dure si limbaj licentios de parca regizorii ar fi vrut sã compenseze pudibonderia impusã în trecut în numele unei veridicitati necesare.
----------
Note (1). În schimb, curentele de avangardã, majoritatea cu simpatii de stânga, si scriitorii marxisti nu au fost deloc pudibonzi. La noi, în 1930 Geo Bogza a pus pe coperta „Jurnalului de sex” imaginea trupului sãu nud provocând un scandal. De asemenea, scrierile lui Marin Preda, Zaharia Stancu, Eugen Barbu (membru supleant al CC al PCR din 1969), Radu Tudoran, Nicolae Breban, Bedros Horansangian si altii contin destule scene licentioase. În romanul lui Eugen Barbu „Principele” (1969) existã chiar si scene de amor homosexual. Putem oare conchide cã scriitorii au beneficiat de mai multã libertate sau cã au fost mai curajosi?
(2). Blossoms, Marcel- „Câte cenzuri existã în tarã?” în Cinema, IV/ 51, 1 februarie 1927. Vezi si Mihail, Jean- Filmul românesc de altãdatã, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1967, p. 42- 44.
(3). „Artei si literaturii le sunt proprii preocuparea pentru continua înnoire si perfecþionare creatoare a mijloacelor de exprimare artisticã, diversitatea de stiluri; trebuie înlãturatã orice tendinþã de exclusivism sau rigiditate manifestatã în acest domeniu. Esenþial este ca fiecare artist, în stilul sãu propriu, pãstrându-si individualitatea artisticã, sã manifeste o înaltã responsabilitate pentru conþinutul operei sale, sã urmãreascã ca ea sã-si gãseascã drum larg spre mintea si inima poporului.” (Nicolae Ceausescu- Raport la Congresul IX al PCR, 1965)
