Radu Muntean: „Vreau să scot publicul din zona lui de confort”

Un etaj mai jos, în regia lui Radu Muntean, va fi proiectat joi, 14 mai, în premieră mondială, la Cannes Film Festival, în secțiunea competițională „Un Certain Regard”. Aici este în competiție cu alte 18 lungmetraje, inclusiv „Comoara”, al colegului de breaslă, Corneliu Porumboiu.

În caietul de presă oferit de organizatori jurnaliștilor acreditați la festival, Radu Muntean vorbește despre filmul său.

Să ne amintim sinopsisul oficial al filmului: După ce are ghinionul de a fi unicul martor la o altercaţie domestică ce se sfârşeşte cu o crimă, Pătraşcu trebuie să înfrunte doi vecini foarte apropiaţi: unul este bizarul ucigaş, celălalt este propria sa conştiinţă.

Declarația lui Radu Muntean

Un etaj mai jos nu este un film despre eroi, despre genul de oameni care reușesc a-și depăși condiția și care duc bătălii curajoase cu propria conștiință: este un film despre oameni care, precum noi toți, au mai multe slăbiciuni decât virtuți.

Pătrașcu, protagonistul, este conștient că a fost martor la o crimă, dar alege să nu spună poliției. Vali, vecinul său, este la rândul său conștient că P ătrașcu știe că el, Vali, ucis-o pe Laura. Și spectatorul știe, la rândul lui, toate acestea. Vali îl obligă pe Pătrașcu să își înfrunte propria conștiință, și pe măsură ce acesta din urmă refuză să își denunțe vecinul, Vali este obligat la rândul său să își rezolve de unul singur problemele de conștiință. Aici, acolo, filmul are o structură perfect vizibilă: toate cărțile sunt pe masă, și toate premisele sunt livrate clar, cronologic, fără înfrumusețări stilistice.

Nu am dorit să fac acest film pentru a judeca personajele sau pentru a da verdicte, ci pentru a pune sub semnul întrebării noțiuni care, pentru majoritatea dintre noi, trec drept abstracte și prețioase. Adevăr, morală, conștiință, toate sunt elemente accidentale în film; ele sunt subiecte care nu pot fi abordate cu onestitate decât dacă protagonistul este suficient de curajos pentru a face un pas înapoi. Și asta este ceea ce am și vrut să fac: să scot publicul din zona lui de confort. Hotărârea de a urmări personajul lui Pătrașcu și de a urmări povestea pe măsură ce se desfășoară din punctul lui de vedere a fost, probabil, ea mai facilă opțiune: oferă o claritate maximă, și dedicația spectatorului este maximă. Totuși, deoarece povestea lui Pătrașcu este una despre lașitate, complicitate și comoditate, personajul principal este mai puțin un agent activ și mai degrabă o victimă a împrejurărilor. Pătrașcu nu dezvoltă acțiunea, ci scade din ea. Totuși, participă într-un dialog activ cu propria conștiință - trebuie să ia toate măsurile pentru a o liniști, pentru a o pune în paranteză, pentru a se justifica, pentru, în final, a o accepta.

Personajul care într-adevăr pune acțiunea în mișcare este vecinul Vali - autorul unei crime pe care Pătrașcu are toate motivele să o considere așa, cu toate că nu este perfect sigur de asta. Pentru noi, scenariștii, această schimbare a registrului dramatic (un personaj principal care suportă consecințele acțiunii eroului negativ), a necesitate unele schimbări în structura narațiunii. Viața lui PĂtrașcu, zi de zi în cursul unei săptămâni, este realmente lipsită de continuitate - la fel de lipsită de continuitate ca și scena crimei la care protagonistul este mator accidental: anumite elemente care i- ar putea domoli conștiința lipsesc: obișnuitele lui tabieturi (plimbatul câinelui, cinele în familie), sunt puncte în care Pătrașcu este nevoit să își înfrunte propriii demoni.

Deși povestirea este în mod evident o narațiune lineară, întregul apare ca un puzzle din care lipsesc anumite piese. În mod evident, dacă Pătrașcu intervenea la omentul potrivit, el ar fi putu împiedica o crimă. Totuși, povestea pe întreg pune o problemă mult mai aspră și mai dificilă: ținând cont ce fel de om e Pătrașcu, oare ar fi intervenit? Limbajul cinematografic pe care l-am folosit cu precădere în filmele mele fost considerat unui minimalist. Și sunt de acord că îmi propun să construiesc personaje solide cu mijloace minime, iar prezența mea ca narator să se simtă cât mai puțin. În mintea mea, spectatorul trebuie sedus, dar nu manipulat.

Trebuie adus într-un punct în care asimilează povestea în mod firesc, organic, să adune laoaltă toate informațiile din acest puzzle oferit de film, dar cu senzația că ei construiesc structura filmului ei înșiși. Un etaj mai jos nu este un film cu mistere, dar reușește totuși să aducă publicului un nivel mult mai înalt de tensiune reținută față de alte filme actuale.