Papillon, exotism straniu

O alegorie a dramei privării de libertate, filmul Papillon rulează pe marile noastre ecrane, cu Charlie Hunnam (King Arthur) și Rami Malek (Bohemian Rapsody) protagoniști. Papillon este o dramă a individului și o dramă istorică, o secvență inedită dintr-o lume dispărută, un capitol uitat, trecut în umbră din istoria recentă a Franței. Producția nu are tempo-ul unui film de acțiune, ci a unei drame biografice.

Epopeea lui Papillon se întinde pe parcursul a 13 ani, din 1931 până în 1944, și este centrată în jurul lui Papillon (Charlie Hunnam), un hoț de rând, condamnat pe nedrept la închisoare pe viață în teribilul penitenciar de pe Insula Diavolului din Guiana franceză. Filmul ecranizează cartea autobiografică a lui Henri Charrière din 1969 și este un remake al clasicului omonim din 1973, în care jucau Steve McQueen și Dustin Hoffman. Hotărât să își recapete libertatea și să se întoarcă la iubita lui, Papillon încheie o alianță neobișnuită cu înstăritul Louis Dega (Rami Malek) care, în schimbul protecției sale, îi oferă eroului nostru banii necesari pentru a pune în practică un plan de evadare.

Filmul arată o serie de practici inacceptabile în Europa de astăzi, anume deportările, o lume dispărută, incompatibilă cu statul de drept actual din Europa. Dacă în general poveștile, fie și cele istorice, au legătură cu contemporaneitatea, Papillon ni s-a părut astăzi o istorisire anacronică, pentru că acțiunea din Papillon nu mai e posibilă în Europa de acum; în consecință, povestea este una cu care greu empatizezi.

Acest capitol întunecat a existat, într-adevăr, în istoria Franței și a Europei, chiar oameni de mai bună calitate decât Papillon ajunseseră pe Insula Diavolului, ca de exemplu Alfred Dreyfus, ofițer francez de origine evreiască condamnat nevinovat în 1886 la deportare în „Ile du Diable”. Spectatorului îi rămâne să privească filmul Papillon ca pe un exotism foarte straniu, pentru că e greu să te emoționeze acest film ca fenomen, considerând că noi am avut bunici sau străbunici care au stat ani în lagăre sovietice, fără nicio vină, în condiții poate mai grele decât deținuții din Insula Diavolului. Noi ca popor am cunoscut ceva chiar mai rău, care ne-a afectat direct, chiar mai recent decât evenimentele din Papillon, prin urmare spectatorul român e posibil să nu rezoneze cu Papillon.

Succesul filmului din 1973, un clasic al genului, s-a datorat în mare parte faptului că evenimentele erau relativ recente, se întâmplaseră cu aproape patru decenii înainte, iar cartea autobiografică fusese publicată în 1969, deci cu patru ani înainte de ecranizare. În plus, ecranizarea avea loc în contextul politic al Războiului Rece, în care ideea de libertate era foarte valorizată, făcea parte din propaganda țărilor vestice. De asemenea, interpretările lui Steve McQueen și Dustin Hoffman au fost antologice. Charlie Hunnam, în rolul protagonistului din remake, este un bărbat foarte frumos, dar nu conferă subtilități personajului. Luați-i fizicul, și îi luați totul. Personajul real se pare că a fost un om inteligent și sensibil, dar Charlie Hunnam e marmorean, nu îi bănuiești personajul că ar avea o viață interioară.

Ce a făcut Hunnam în Papillon e cam ce oferea Sergiu Nicolaescu personajelor pe care le juca - eroi duri, cu trăsături frumoase, dar fără profunzime, fără o notă personală, sau sensibilitate.

Papillon a fost un tip rebel, independent, care nu s-a putut împăca niciodată cu ideea de a fi închis, a fost tipul evadatorului de profesie, mereu nesupus, un om liber prin definiție, care face totul ca să scape. Rami Malek portretizează tipul eroului care se adaptează în închisoare, se descurcă în noul mediu, care înțelege că - dacă va fi cooperant - nu va avea probleme ci va supraviețui.