În noaptea de marţi, 17 octombrie, spre miercuri, marea actriţă Olga Tudorache s.a stins din viaţă. Decesul actriţei a fost anunţat de reprezentanţii Spitalului Elias din Capitală. Ei spun că Olga Tudorache „s-a stins în linişte“ în Secţia de Terapie Intensivă a spitalului.
„Cu adâncă părere de rău, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias anunţă trecerea în nefiinţă a celei care a fost o Mare Doamnă a Teatrului Românesc, doamna Olga Tudorache. Dânsa s-a stins în linişte în Secţia de Terapie Intensivă a spitalului, în cursul nopţii dinspre 17 spre 18 octombrie 2017. Dumnezeu să o aibă în pază!“, menţionează reprezentanţii Spitalului Elias într-un comunicat de presă transmis miercuri dimineaţă.
Actriţa Olga Tudorache s-a născut pe 11 octombrie, 1929, în comuna Oituz, Bacău. După ce a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la vârsta de douăzeci şi doi de ani, Olga Tudorache s-a angajat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, unde a jucat vreme de cincisprezece ani până la fuziunea acestuia cu Teatrul C.I. Nottara, în 1966, când a luat fiinţă Teatrul Mic, pe care nu l-a mai părăsit până în 1978. Pe acea scenă din fostul "Sărindar" (atunci, ca şi acum, str. Constantin Mille), a atins cele mai de neînchipuit culmi ale artei dramatice. Iniţial, la Teatrul Tineretului, jucase peste cincisprezece roluri, dintre care s-au distins Maşa, din "Cadavrul viu" de Tolstoi, Ioana Boiu din "Suflete tari", de Camil Petrescu, rolul titular din "Antigona" lui Sofocle, sau doamna Smith, din "Cântăreaţa cheală" de Eugen Ionescu. În paralel, a mai colaborat cu Naţionalul din Craiova (femeia comisar, din "Tragedia optimistă" de Vîşnevski - rol dur, de mare forţă, conturând deja, încă din tinereţe, principalul ei emploi de mai târziu), şi la Nottara, din nou rol titular, în "Antoniu şi Cleopatra" de Shakespeare). În acea perioadă, Olga Tudorache era căsătorită cu chipeşul ei coleg Cristea Avram (1931- 1989), de care s-a despărţit odată cu plecarea acestuia în străinătate - împreună cu Marina Vlady, alături de care jucase în "Steaua fără nume" (1966, Henri Colpi). Relaţiile lor au rămas însă amicale - peste ani, asista uneori examenele de an ale clasei ei, la I.A.T.C.
În paralel, se conturau şi începuturile carierei sale cinematografice - care însă, deşi bogată (peste treizeci de roluri), n-a egalat niciodată valoarea şi prestigiul creaţiilor ei scenice - dar numai fiindcă a ocolit-o în permanenţă şansa vreunui rol principal, sau oricum demn de reţinut. După câteva personaje secundare în filme importate ale epocii - "La moara cu noroc" (1955, Victor Iliu), "Directorul nostru" (1955, Jean Georgescu), "Secretul cifrului" (1960) şi "Tudor" (1963, ambele de Lucian Bratu) - s-a remarcat cu Haricleea Hangerli, în "Răpirea fecioarelor" şi "Răzbunarea haiducilor" (1968, Dinu Cocea), apoi cu celebra Doamnă Teodora, mama eroului, în "Mihai Viteazul" (1971, Sergiu Nicolaescu) - rol care-i valorifica întrucâtva, în doar două secvenţe scurte, dar de mare impact, resursele de sensibilitate şi forţă. Şi în continuare, marile şanse s-au încăpăţânat s-o ocolească - ar mai fi de menţionat, eventual, Hortensia din "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu), Prinţesa Hangerliu din "Ioanide" (1980, Dan Piţa), sau doamna Vorvoreanu din "O vară de neuitat" (1994, Lucian Pintilie). S-ar putea ca unul dintre motive să fi fost, efectiv, timiditatea profesiomală a multor regizori în faţa unei asemenea forţe actoriceşti - dar şi faptul că, printr-un automatism pernicios, scenariştii scriau mai rar roluri feminine de mare forţă (şi, în plus, Doamna Olga era cu totul specială).
Cel mai extins rol al ei din cinema a fost în "Tusea şi junghiul" (1989-92), de Mircea Daneliuc, o încercare de ecranizare a basmului "Fata babei şi fata moşneagului", de Ion Creangă. Cel mai recent film al marii actriţe este coproducţia «Cendres et sang» (2009), de Fanny Ardant. Din fericire, nimic din toate aceste sinuozităţi ale drumului ei pe ecrane nu-i poate umbri creaţia teatrală, consolidată, cum spuneam, pe scena Teatrului Mic.
Odată cu preluarea la TV a spectacolului "Baltagul" după Sadoveanu, am avut ocazia să le cunoaştem pentru prima oară, simultan, pe Vitoria Lipan şi Olga Tudorache - două personalităţi fuzionate. Ani mai târziu, devenea Anita, din "Cu cărţile pe faţă" de Antonio Buero Vallejo - un rol marcant, despre o femeie dureros lovite, care se refugiase în tăcere, astfel că întreaga interpretare se compunea numai din expresii faciale şi câteva gesturi foarte economice. După o Maria Vasilievna sobră, cu accente discrete de umor, în "Unchiul Vanea", de Cehov (ultimul spectacol al lui Laurenţiu Azimioară, înainte de a "alege libertatea"), a urmat inegalabilul în cariera actriţei "Efectul razelor gamma asupra anemonelor", de Paul Zindel (1978, regia Cătălina Buzoianu). O interpretare cu mult peste cea a Joanne Woodward, care jucase acelaşi rol (foarte bine, dealtfel) în ecranizarea lui Paul Newman. Acea Beatrice a Olgăi Tudorache emana o forţă de nestăvilit, orchestrând cu o disponibilitate incredibilă resemnarea şi revolta, puterea şi neajutorarea, sarcasmele violente şi nuanţele de duioşie reprimată - inclusiv într-un moment dansant antologic, grotesc şi sublim, pe muzica uverturii din filmul lui Bob Fosse "Cabaret". Îi dădeau replica propriile ei studente, Rodica Negrea, Adriana Şchiopu şi Angela Ioan - care au povestit ulterior că "Olga era ca o pasăre cu puii ei..." - căci rămânea mereu aceeaşi profesoară exigentă şi maternă, dăruită până la sacrificiu. În aceeaşi stagiune, devenea "Nebuna din Chaillot", de Giraudoux, în regia lui Sliviu Purcărete - un cvartet nemuritor, alături de Leopoldina Bălănuţă, Tatiana Iekel şi Rodica Tapalagă.
Tot în registru comic, Olga Tudorache ne-a amuzat copios cu Marie Saint Laurent, bunica ironică din "Cavoul de familie", de Pierre Chesnot - iar în cel dramatic ne-a relevat o nouă cheie interpretativă, foarte interiorizată, ca Fanny Ellis, în "Premiera", de John Cromwell. A urmat spectacolul "Să nu-ţi faci prăvălie cu scară", de Eugen Barbu (1985, Teatrul Giuleşti - azi, Odeon), unde propunea o Elena Domnişor la fel de convingătoare, dar compusă cu totul diferit decât aceea creată la Naţional, de legendara Eugenia Popovici. Ar fi inutil să înşirăm aici toate cele peste treizeci de premii decernate marii actriţe care timp de şase decenii a înnobilat cu personalitatea ei arta dramatică românească.
De o generozitate dusă la extrem, dar niciodată nesăbuită, Olga Tudorache a preţuit cel mai mult premiul suprem pe care i l-au dăruit anii ei de muncă pedagogică: şase promoţii de actori - la care se adaugă nenumăratele suflete de spectatori îmbogăţiţi şi ajunşi la o altă înţelegere a artei şi a vieţii, graţie harului ei divin.
Părerea ta
Spune-ţi părerea