"Suntem cu toţii prizonierii inimii frânte a reginei". Cu greu poţi găsi o replică într-un film care să aproximeze mai bine atât vulnerabilitatea unei fiinţe aparent atotputernice, cât şi riscurile ridicate de nemulţumirea celor ce o înconjoară. În Mrs. Brown, film din 1997 ce explorează relaţia dintre regina Victoria (o excelentă Judi Dench) şi servitorul ei scoţian, John Brown (Billy Connolly), suntem martorii unui paradox: eşti puternic atâta vreme cât cei din jur te susţin...
Acţiunea are loc în 1863, la trei ani după ce regina îşi pierde soţul, pe prinţul Albert. Cu toată trecerea timpului, durerea reginei nu scade în intensitate şi întreaga reşedinţă a familiei regale este cufundată, la cererea ei, într-un doliu profund. Fără apariţii publice şi fără întâlniri cu puternicii zilei, comportamentul reginei dă apă la moară discursului antimonarhist, iar anturajul recurge la chemarea lui John Brown, ajutorul de vânătoare al prinţului Albert, pentru a o readuce la viaţă. Doar că stratagema funcţionează un pic prea bine, iar Brown, cu discursul său frust şi lipsit de menajamente, capătă o influenţă neaşteptată asupra uneia dintre cele mai puternice femei din istorie.
Pasiunea recentă pentru viaţa complicată din somptuoasele palate ale familiei regale britanice a fost dovedită fără doar şi poate de popularitatea excelentului serial The Crown, cu care Mrs. Brown seamănă întrucâtva. Atuul producţiei din 1997, pentru care Judi Dench a primit una dintre cele şapte nominalizări la Oscar ale carierei, este ritmul acaparator, un ritm de care rareori te mai poţi bucura în producţii mai recente. Pe lângă ritm, intepretările excelente şi replicile inteligente, plus o abordare discretă a unui episod "scandalos" (se spune că regina şi-ar fi consumat relaţia cu Brown şi chiar s-ar fi căsătorit în secret cu acesta) transformă Mrs. Brown într-un film care merită cu prisosinţă să-i acorzi 103 minute din viaţă.
Dincolo de suişurile şi coborâşurile din relaţia reginei cu ajutorul său, Mrs. Brown aproximează foarte bine un paradox al puterii. Din existenţele noastre anonime, ne imaginăm că o regină precum Victoria este mai presus de durere, dar Mrs. Brown dovedeşte foarte bine că vestita butadă, "în faţa durerii şi a bolii toţi suntem egali" este cât se poate de adevărată. În plus, modul cum Brown o scoate pe regină din doliul ei extrem poate fi privit cu alţi ochi în prezent, când doi ani de pandemie au readus în discuţie depresia, o afecţiune tot mai prezentă, dar despre care românii încă vorbesc mult prea puţin.
Desigur, Mrs. Brown poate fi văzut şi pentru mesajul politic, acela că puterea nu este niciodată absolută şi nici măcar necondiţionată. Popularitatea regelui sau a reginei este o temă perenă în filmele despre casa regală a Angliei, din simplul motiv că discuţia despre utilitatea monarhiei este întreţinută de mai multe secole de politicienii convinşi că Angliei i-ar fi mult mai bine ca republică. Modul cum Victoria îşi exercită puterea, în stat şi în propria reşedinţă, adaugă un alt strat relevant unei poveşti despre o relaţie la baza cărei a stat (cel puţin din perspectiva scenariului) stima reciprocă.
Iar pentru fanii lui Gerard Butler trebuie spus că Mrs. Brown oferă primul său în cinema, pe vremea când fizicul său nu semăna deloc cu cel din 300, megaproducţia care i-a adus celebritatea mondială. Şi nu am vorbi de fizic, dacă Butler nu ar oferi în acest film cel mai curajos nud din întreaga sa carieră...
