După o premieră mondială în competiţia Orizzonti a festivalului de la Veneţia şi câştigarea marelui trofeu la festivalul de la Varşovia, Miracol, în regia lui Bogdan George Apetri (Periferic, Neidentificat), se lansează în sfârşit în cinematografe. Spunem de la început că este unul dintre cele mai bune filme româneşti din ultima vreme şi că Apetri reuşeşte ceea ce puţini regizori şi scenarişti de la noi reuşesc să facă, anume să scrie nişte replici foarte credibile şi să îşi covingă actorii să le pronunţe la fel de credibil.
Deşi regizorul nu consideră că Miracol este un film poliţist, publicul larg îl va percepe cu siguranţă ca pe un film poliţist. Fiecare scenă este învăluită într-o aură de mister bine condus, iar curiozitatea spectatorului este întreţinută la fiecare pas. De mister avem parte încă din primele secvenţe unde o vedem pe călugăriţa novice (adică aflată într-o aşa-zisă perioadă de probă înainte de a îmbrăca veşmântul pentru toată viaţa) Cristina (o foarte bună Ioana Bugarin) furişându-se în afara mănăstirii pentru a ajunge la spitalul din oraşul din apropiere. Este clar că eroina, în ciuda răspunsurilor politicoase pe care le dă taximetristului (Valeriu Andriuţă), se află în plină criză existenţială, iar curiozitatea spectatorului este imediat activată: ce s-a întâmplat? Ce anume provoacă zbuciumul eroinei? Pe cine sună ea disperată la telefonul obţinut pe furiş şi de ce apelantul nu răspunde niciodată?
Fără să dăm spoilere, amintim ceea ce sugerează şi sinopsisul filmului, anume că pe drumul de întoarcere la mănăstire Cristina are parte de o nenorocire, iar în a doua parte a filmului îl vedem pe inspectorul de poliţie Marius Preda (Emanuel Pârvu, care ar trebui să primească toate premiile de interpretare pentru acest rol) reluând pas cu pas itinerariul călugăriţei pentru a descoperi ce s-a întâmplat. Şi, dacă la începutul filmului ne întrebăm ce anume o determină pe Cristina să recurgă la acţiuni ce îi pun în pericol viitorul la mănăstire, în a doua jumătate ne întrebăm de ce inspectorul Preda este dispus să încalce legea pentru a da de capăt acestui caz dificil...
Întreg filmul este dominat de un acaparator sentiment de urgenţă, de nelinişte de rău augur. Este senzaţia pe care o ai (ne imaginăm) când bâjbâi legat la ochi pe marginea abisului, un sentiment pe care rareori ai ocazia să-l resimţi cu asemenea intensitate în scaunul de cinema, mai ales la un film românesc. Meritul pentru această nelinişte inedită îi revine fără doar şi poate lui Apetri, care controlează cu infinită zgârcenie robinetul indiciilor oferite spectatorului, alimentând la nesfârşit întrebările şi misterul.
Publicul va fi cu siguranţă polarizat în ceea ce priveşte "miracolul" din film şi nu, nu putem pomeni acestcuvânt în acest context fără ghilimele. Am cârtit împotriva acestui artificiu scenaristic, dar asta nu înseamnă că, în afara rezolvării artificiale a uneia din cele mai puternice scene din cinema-ul nostru, nu am sorbit din priviri fiecare cadru din Miracol...
Un alt sentiment inedit în filmul românesc şi resimţit la Miracol este acea vagă familiaritate, acel confort greu de descris pe care îl ai când recunoşti pe ecran personaje din alte filme. Acţiunea din Miracol are loc în acelaşi univers cinematografic ca cea din Neidentificat, lungmetrajul anterior al regizorului, ba chiar Miracol oferă câteva indicii vagi despre destinul anumitor personaje din acel film. Iar veştile bune nu se opresc aici: următorul film al trilogiei începute cu Neidentificat şi continuate cu Miracol va avea în centrul atenţiei un personaj întrezărit în primele scene ale premierei din 4 februarie.
