În 2008 câştiga Palme d'Or-ul pentru Entre les murs/În clasă, iar în 2012 îşi făcea debutul în limba engleză cu Foxfire, film proiectat în 2013 şi în România, în cadrul TIFF. În 2014 Laurent Cantet îşi depăşea noi limite şi filma în Cuba Întoarcerea în Havana/Retour à Ithaque, o sensibilă dramă despre lupta cu timpul, dar şi neajunsurile regimului politic din Cuba. Un film care ar putea declanşa amintiri familiare şi românilor, de văzut în cinematografele noastre cu începere de vineri. Până la întâlnirea cu cei cinci protagonişti ai filmului, iată un interviu exclusiv pentru România cu Laurent Cantet despre aventura sa cubaneză.
Cinemagia: "Perioada specială" din Cuba anilor '90 este ceva ce au experimentat şi românii în anii '80, când întreaga ţară a suferit din cauza lipsurilor impuse de regimul comunist. Ce părere aveţi despre lansarea filmului într-o ţară care a experimentat pe propria piele experienţele neplăcute ale personajelor din Întoarcerea în Havana?
Laurent Cantet: Mă interesează foarte mult să arăt filmul unui public care îl poate înţelege la un nivel foarte intim. Ce îmi doresc cel mai mult e să-l pot arăta şi în Cuba, dar o premieră în România este la fel de importantă. Pentru cubanezi are funcţia de a regândi istoria recentă, ajută la decizia de a păstra anumite lucruri şi renunţa la altele şi la dezvoltarea unui simţ critic cu privire la evenimentele petrecute. Denunţă anumite lucruri, iar asta mi se pare esenţial.
Nu am arătat niciodată filmul într-o fostă ţară comunistă. L-am arătat în ţări din America Latină, în Canada, în Europa, desigur, şi cred că ridică probleme similare în toate ţările, aceste probleme nu ţin obligatoriu de Cuba. Mesajul poate fi mai general, pentru că vorbeşte despre pierderea idealurilor şi despre deziluzie.
Întoarcerea în Havana este un film în cinci personaje, care reacţionează diferit în faţa provocărilor istoriei. Dintre cele cinci personaje pe care îl simţiţi cel mai aproape?
Este greu de ales, pentru că fiecare are ceva special. Dar cred că cel mai mult mă emoţionează Aldo, cu imensa lui nevoie, încă prezentă, de a crede în ceva. Le spune celorlalţi: "Lăsaţi-mă să cred!" La el simt disperarea cea mai mare, pentru că, în ciuda lucidităţii sale, simte că într-un final va trebui să se mintă măcar parţial pentru a reuşi să meargă mai departe. E un personaj frumos, foarte "întreg", foarte onest, foarte implicat în tot ceea ce spune şi face.
Aldo este ataşant şi datorită faptului că fiul său ar face orice pentru a părăsi Cuba...
Da, Aldo este şi un exemplu pentru fenomenul care destramă în prezent societatea cubaneză, această a treia generaţie de după revoluţie care s-a născut în cea mai cruntă perioadă istorică a ţării şi care acum, la 18 sau 20 de ani, s-a transformat într-o generaţie de sacrificiu. Ei vor să plece. Nu din motive politice, pentru că un exil politic nu mai este justificat, ci din motive economic: vor să trăiască mai bine, vor să dispună măcar de strictul necesar, ceva ce în Cuba este imposibil.
În film se declară că acum ai nevoie doar de un paşaport pentru a părăsi ţara. Aţi petrecut luni de zile în Cuba pentru a pregăti filmul şi pentru filmări. E o descriere corectă a situaţiei actuale?
Da, pentru că regulile nu mai sunt atât de stricte cu privire la plecarea din ţară. Dar aici intervine şi puţină ipocrizie, pentru că ai nevoie de mulţi bani pentru a pleca. Mai mult, trebuie să găseşti o nouă ţară dispusă să îţi acorde o viză. Nu este întotdeauna uşor pentru un cubanez să reuşească acest lucru. Este realizabil, dar nu e uşor.
Aţi filmat Foxfire în engleză, iar acum Întoarcerea în Havana în spaniolă. Vă simţiţi mai liber când realizaţi un film într-o limbă străină?
Nu. Este complicat. Nu este insurmontabil, dar mult mai dificil. A trebuit să învăţ spaniola pentru a face acest film, am petrecut ore peste ore pentru a mă asigura că filmările decurg în regulă. Mai mult decât dialogurile în spaniolă, problema a fost modul cum actorii pronunţau cuvintele, cum se exprimau fizic şi verbal. Cubanezii sunt plini de energie, dar o dată ce vedeai scenele pe ecran, uneori nu păreau naturali, comportamentul lor părea exagerat. Din cauza diferenţei de educaţie, aveam probleme să înţeleg cum comunică. Nu cuvintele erau problema, ci toate celelalte detalii ale comunicării care nu ţin de dialogul propriu-zis.
Dacă v-aţi întâlni prietenii din copilărie pe un acoperiş din Paris, despre ce aţi discuta?
Despre anii dificili pe care îi avem în faţă. Dar cred că discuţia noastră s-ar apropia de cea avută de personajele din film pentru că sigur am atinge subiectul neputinţei. Am vorbi despre dificultatea de a te maturiza şi îmbătrâni în lumea în care trăim. Întrebarea pe care ne-o punem întotdeauna este: şi acum ce facem? Este o întrebare la care trebuie să găsim un răspuns cât de curând.
Despre ce e vorba în următorul lungmetraj?
Este despre un tânăr care nu se simte în stare să se maturizeze politic, care resimte dispreţul cu care adulţii îl privesc din acest punct de vedere. El trebuie să găsească o cale de a merge mai departe, de a alege cea mai bună dintre multitudinea de propuneri ce i se fac. Este vorba mai degrabă de un extremism fascist decât despre extremismul religios, dar este acelaşi registru.
Întoarcerea în Havana este de fapt a lui Amadeo, care revine în Cuba după două decenii petrecute în Spania. El spune că a revenit pentru a fi din nou în stare să scrie. Aveţi un loc special unde vă simţiţi mai creativ?
Uneori mă ajută să schimb fundalul, să merg în altă parte decât în locurile obişnuite. Mai întâi trebuie să înţeleg acel loc nou, ca să fiu în stare să-l descriu. Nu am un astfel de loc unde mi se declanşează creativitatea, dar curiozitatea ajută, iar rutina strică. În plus, a face un film într-un cadru nefamiliar mi se pare cea mai completă modalitate de a călători. Trebuie să te scufunzi în cultura pe care o vei descrie. Este foarte important pentru mine.
Asta nu înseamnă că renunţ la a filma în Franţa. Această metodă de a face cinema nu este deliberată. La Foxfire mi-a plăcut imens romanul lui Joyce Carol Oates şi am încercat să fac filmul în Franţa, dar atmosfera era prea americană şi singura soluţie a fost să îl filmez în SUA. În Havana am ajuns datorită proiectului 7 Days in Havana (film omnibus regizat în 2012 de Cantet, Benicio del Toro, Julio Medem, Gaspar Noé, Elia Suleiman, Juan Carlos Tabío şi Pablo trapero - n.r.). Atunci l-am întâlnit pe Leonardo Padura, alături de care am scris Întoarcerea în Havana. Era clar că vorbim despre Cuba, dar şi despre noi toţi, povestea are o universalitate, acesta e lutul pe care am clădit totul. Prin urmare doar circumstanţele m-au determinat să filmez în altă parte decât în Franţa.
Ce părere aveţi despre înaintarea în vârstă?
Îmi place la nebunie (râde). Nu, înaintarea în vârstă este esenţială pentru cinema, pentru că adesea idealurile din tinereţe par derizorii atunci când îmbătrâneşti. Avem nevoie de esenţializarea amintirilor, un lucru greu de fâcut atunci când eşti tânăr. Îmbătrânirea vine cu o nostalgie a ceea ce am trăit, dar e o nostalgie ce nu devine o sursă de frustrare: încerc să o fac pozitivă, creatoare.
Vă este mai uşor să faceţi film acum decât în urmă cu un deceniu?
Clar, am parte de o recunoaştere suficientă pentru a reuşi să fac film atunci când vreau să fac. Mai mult, am un privilegiu care mă bucură nespus: pot face filmele aşa cum îmi doresc. Şi mă pot împotrivi tendinţei universalizate din cinema-ul mondial: să faci filme mai mari, mai scumpe, mai mainstream. Este un privilegiu să faci un film care să coste doar 900.000 de euro, pe care să-l filmezi în 27 zile cu actori cubanezi puţin cunoscuţi în afara ţării lor. A fost un privilegiu să am 21 de zile de filmare pentru Foxfire, cu actriţe de care pe atunci nu auzise nimeni. Acesta este marele privilegiu, libertatea de a face cinema exact cum îmi doresc.
Marele lux al unei filmări este timpul. Timpul să faci lucrurile cum vrei, să te gândeşti cum filmezi, să refaci scenele dacă acestea nu au ieşit bine, timpul să încerci noi soluţii. E adevărat, avantajul meu este că proiectele pe care le fac nu sunt excesiv de scumpe. Asta îmi oferă o supleţe a realizării filmelor. La Întoarcerea în Havana am avut luxul ca la sfârşitul filmărilor să pot reface anumite scene, pentru că am simţit că personajele s-au schimbat, au căpătat o altă formă.
Care a fost reacţia actorilor în faţa personajelor? Ca spectator, am avut impresia că personajele i-au ajutat să-şi înţeleagă mai bine istoria.
Este adevărat. Isabel Santos mi-a spus că de obicei ezită să se identifice cu personajele, dar că rolul Taniei a făcut-o să se exploreze emoţional, să-şi acceseze propriile amintiri şi experienţe. Frustrările personajului au făcut-o să-şi readucă în atenţie propriile frustrări. Toţi actorii au dat dovadă de extraordinară dedicaţie şi generozitate oferind bucăţi din ei înşişi pentru a-şi interpreta mai bine personajele.
Foto: MediafaxFoto
