Filmul Supernova, cu Colin Firth şi Stanley Tucci protagoniști ai unei povești de dragoste sfâșietoare, intră în premieră pe marile noastre ecrane, cu regizorul Harry Macqueen prezent în aceste momente la Festivalul de Film Transilvania pentru a-și prezenta filmul. Prin amabilitatea Freealize, distribuitorul în România al producției, Cinemagia l-a intervievat, în cadrul unui round table, pe regizor.
„Pe de o parte este o poveste cu doi bărbaţi, într-un spaţiu foarte restrâns – rulota cu care călătoresc; pe de altă parte este acel enorm spaţiu, această pânză de pictat amplă a geografiei în care se află cei doi, şi pe un plan şi mai amplu este cosmosul, acel spaţiu larg, şi ideea că cineva care moare îşi pune întrebările de ce suntem noi aici, cum am venit şi toate acestea”, își rezumă Harry Macqueen filmul.
Lansat într-o perioadă de grea încercare pentru noi toți, cu amenințarea unui nou val al pandemiei, Supernova este „o poveste despre compasiune, despre empatie, despre a sacrifica lucruri pentru binele altor oameni. Cred că facem toţi asta în această perioadă, şi de aceea filmul este mai important acum decât în timpul filmărilor, are o altă rezonanţă acum din păcate şi cred că subliniază importanţa vieţii”.
Ştiaţi despre Colin Firth şi Stanley Tucci că au această minunată chimie?
R: Odată am realizat că sunt prieteni apropiaţi şi că sunt prieteni de vreo douăzeci de ani, şi atunci am ştiut. Însă atunci când i-am cooptat în proiect, nici nu ştiam că sunt prieteni. Cred că unul dintre avantajele de a avea actori-prieteni în proiect este că ai garanţia compatibilităţii între ei.
Aţi menţionat ca regizor că va interesează latura micro şi macro, ca de exemplu în scena în care Tusker urmăreşte stelele. Aş vrea să dezvoltaţi dacă tema aceasta vă influenţează ca regizor de film, la nivel estetic, la nivel narativ.
R: La orice nivel mă afectează ca scenarist, atunci când încep să scriu o poveste, pentru că mereu scriu pentru actori şi creez personaje plauzibile. Însă, şi în plan cinematografic încerc să mă raportez la un cadru mai amplu. Aşadar, ceea ce filmul cred că reuşeşte este o pereche frumoasă între cele două lucruri: pentru că, dacă reuşeşti, unul potenţează pe celălalt. Pe de o parte este o poveste cu doi bărbaţi, într-un spaţiu foarte restrâns – rulota cu care călătoresc, pe de altă parte este acel enorm spaţiu, această pânză de pictat amplă a geografiei în care se află cei doi, şi pe un plan şi mai amplu este cosmosul, acel spaţiu larg, şi ideea că cineva care moare îşi pune întrebările de ce suntem noi aici, cum am venit şi toate acestea.
Sper să nu cad în capcana de a fi neîndemânatic, pentru că trebuie aici să fii subtil şi natural, dar cred că am tendinţa să privesc cu un ochi cinematografic, ceea ce e cel mai interesant mod de a surprinde, vizual, imaginea. Sper că aceasta funcţionează de-a lungul întregului proces.
Aşadar, da, am fost interesat să scriu poveşti care se petrec într-un cadru limitat, dar care sunt integrate într-un peisaj dramatic şi metaforic mult mai larg.
Aş vrea să vă întreb, atunci când de exemplu este o poveste de dragoste, trebuie să construiţi o chimie bună între actori. Nu e ceva uşor. Uneori iese, alteori nu, uneori actorii se ajută unul pe altul. Cum a mers acum? Pentru că, în film, relaţia lor este foarte profundă, nu sunt doar iubiţi.
R: Cred că intimitatea şi naturaleţea relaţiei dintre ei este cheia filmului, fără ea filmul nu ar fi funcţionat atât de bine. Am avut noroc pentru că atât Colin şi Stanley sunt prieteni buni. Este grozav acest lucru pentru că au numeroase poveşti care i-au ajutat să contureze personajele din acest film. Asta e un ajutor imens, şi - dacă aş fi ştiut - aş mai fi căutat actori care sunt prieteni şi care au o istorie în comun, şi e grozav că am reuşit asta cu cei doi actori. Este de mare ajutor. Şi am lucrat mult ca să transformăm relaţia lor din realitate în această relaţie de pe marele ecran şi în personajele pe care le joacă. Dacă am reuşit ceea ce ne-am propus, este o relaţie foarte plauzibilă, foarte intimă, care vine de la sine. Cel puţin aşa sper.
Atunci când aţi început să scrieţi filmul, cât a contat ca cei doi să fie artişti – unul este muzician, un altul scriitor. A fost ceva stabilit de la început, important pentru dumneavoastră?
R: Nu cred că a fost ceva important ca în mod special cei doi să fie persoane creative. Boala lui Stanley de exemplu îi afectează vederea şi abilităţile motrice, inclusiv capacitatea de a scrie, înainte de a afecta orice altceva. De aceea am simţit că dacă personajul ar avea o carieră pe care o pierde din cauza bolii, care îi ia pe sine însuşi de fapt.... Nu e prima meserie la care m-am gândit, totuşi, pentru personajul meu, însă a venit pe măsură ce scriam.
Personajul Tusker se autodefineşte drept o supernova. Cum aţi ajuns să îl scrieţi în acest fel?
R: Nu ştiu, de fapt. Am cercetat şi am petrecut mult timp cu oameni care trec prin situaţii similare. Deşi niciunul dintre personaje nu copiază pe cineva anume pe care să-l fi întâlnit, cu siguranţă sunt inspirat de poveştile lor. Şi am vrut să fac două personaje care să fie complementare, dar şi contradictorii unul celuilalt. Cred că cei doi sunt şi una şi alta.
Totuşi, Tusker e un personaj mai interesant, pentru că e genul de om aflat pe moarte şi care se luptă cu sfârşitul lui şi care încearcă să îi dea un sens, să controleze lucrurile. Este un om aflat pe moarte, dar plin de viaţă. Este sufletul petrecerilor. Este ca o supernovă, cineva care arde luminos dar care e pe moarte. Un om pe moarte dar plin de bucuria şi culoarea vieţii.
Au mai existat şi alte filme despre demenţă? Desigur, cred că au mai existat. E ceva ce cunoaştem, am avut părinţi sau rude, multă lume are demenţă deoarece speranţa de viaţă a crescut. Aţi văzut asemenea filme înainte să îl faceţi pe acesta. Ce este interesant la boala aceasta din perspectiva naratorului?
R: Această boală terminală este un instrument dramatic extraordinar. Este de asemenea una dintre bolile care nu are absolut niciun tratament şi este diferită de la om la om. Însă pentru cei care suferă de demenţă precoce, la 50 şi ceva sau chiar 40 şi ceva de ani, mult timp ştii că eşti pe moarte. Aşa cum ştiţi, am scris despre demenţă datorită unei experienţe personale. Cred că este important să nu faci ceva de două ori. Am încercat să mă concentrez asupra celui care supravieţuieşte, şi asta face filmul şi alte filme poate nu o fac. Asta a venit din experienţa mea de lucru cu persoane reale care suferă de această boală. Pe măsură ce condiţia pacientului se deteriorează, aceasta lasă o impresie asupra tuturor celor care gravitează în jurul pacientului. Atenţia asupra celui de lângă bolnav cred că este o inovaţie: a deveni din partener cineva care trebuie să aibă grijă de persoana de lângă el. Este ceva excepţional, şi am vrut să mă concentrez asupra partenerului.
Puteţi spune câteva cuvinte despre coloana sonoră a lui Keaton Henson? Muzica este importantă la un road movie, la o poveste dramatică. Cum aţi lucrat cu Keaton?
R: Da, cred despre Keaton că este un artist incredibil. Este primul film căruia îi face muzica, nu a mai compus vreodată muzică pentru filme. Cred că greutatea emoţională a muzicii sale este autentică, şi asta întotdeauna mi-a plăcut la el. Vine din el, din caracterul său de persoană emotivă, este natural, şi asta m-a atras întotdeauna la compozițiile sale. Prin asta, am reflectat şi amplificat frumuseţile filmului: frumuseţea iubirii, durerea iubirii, natura, dar şi intimitatea şi povestea de dragoste din centrul filmului. Muzica este clasică , mai ales pentru că şi Sam este un pianist clasic, însă ceea ce Keaton reuşeşte este să facă o muzică delicată care reflectă temele şi personajele filmului. Este ceva dificil, mai ales atunci când o faci pentru prima dată. Există muzică diegetică şi non-diegetică, cum plasezi acele melodii în contextul întregului film.
Dacă vorbim de echipă, cum aţi lucrat cu directorul de imagine?
R: A fost minunat, am fost un mare fan al lui Dick Pope încă de când eram actor şi jucam în filme pe care le filma. Nu este doar un director de imagine grozav, nu doar experimentat, ci are şi o intuiţie extraordinară, are abilitatea aceea de a surprinde jocul actorilor în forma lui cea mai pură, demonstrând asta în întreaga carieră, mai ales în filmele lui Mike Leigh, în care jocul actorilor este piesa de greutate, mai mult decât la noi. Mai presus de toate, ca director de imagine are un ochi foarte bun şi surprinde atât peisajele cât şi interioarele. Am învăţat foarte multe de la el.
Aş vrea să vă întreb despre eutanasie. Nu ştiu cum e în ţara dvs, dar aţi vrea să dezbatem despre faptul dacă, atunci când cineva se confruntă cu perspectiva morţii, poate lua el sau cei dragi această decizie?. Este un subiect foarte sensibil, ce aţi vrut să spuneți cu asta?
R: În Anglia, şi doar despre Anglia pot vorbi, legea este în aşa fel încât oamenii să mintă şi să-i înşele tocmai pe cei mai dragi dacă vor să îşi ia viaţa. Asta încearcă să facă şi Tusker, vrea să mintă pentru a-şi proteja partenerul. Cred că trebuie să ne gândim mai serios la această problemă, şi cred că începem să o facem. Cred că este o problemă şi cu bolnavii de demenţă precum Tusker, la care este o cursă contra timp, pentru că dacă va depăşi un anumit moment altcineva nu o poate face în locul lui, şi de aceea e cursă contracronometru. Totuşi, sper că filmul va inspira oamenii să pună legea la îndoială, pentru că numărul celor care au vrut să discute cu mine despre decizia de a-şi pune capăt zilelor a fost mare, doar că au vrut să vorbească despre acest subiect numai în privat. Am lucrat cu oameni – deşi legea îmi interzice să dau detalii – care au luat-o pe panta aceasta şi a trebuit să-şi ia viaţa în secret. Este ceva despre care trebuie să vorbim mai mult după ce iese filmul.
Cum o fi să ai premiera filmului acum, în acest context foarte special?
R: Cred că ceea ce e interesant la reacţia publicului la film este felul în care publicul a răspuns la povestea de dragoste din film: o poveste despre compasiune, despre empatie, despre a sacrifica lucruri pentru binele altor oameni. Cred că facem toţi asta în această perioadă, şi de aceea filmul este mai important acum decât în timpul filmărilor, are o altă rezonanţă acum din păcate şi cred că subliniază importanţa vieţii.
Mă întrebam de ce aţi decis să puneţi aceste două personaje într-o rulotă?
R: Chiar dacă ignorăm latura de road movie, filmul putea fi făcut cu cei doi protagonişti la ei acasă. Însă nu cred că era o variantă care să inspire cinematografic. Cred că a-i filma pe cei doi la drum, în interiorul rulotei, în exteriorul zonei lor de confort, era un demers interesant şi care merita făcut. Şi apoi, desigur, era posibilitatea de a-i muta în diverse locuri din ţară, şi nu de aduce pe alţii la ei. De aceea am simţit nevoia să spun povestea în alt mod, şi mi-a plăcut ideea intimităţii într-un spaţiu foarte strâmt. Şi dacă ai nume mari precum Tucci sau Firth, filmul devine şi mai original.
