Îți prezentăm trei filme care explorează cele mai întunecate cotloane ale unei legături amoroase, cele mai profunde transformări prin care poți trece într-o separare. Trei filme când psihologice, când filosofice, când sămânță de coșmar. Filme care surprind frica de partener, sau frica față de propria anima, față de jumătatea ta de sex opus, sau frica de propriile greșeli față de celălalt, frica de a pierde pe celălalt. Și, odată cu celălalt (sau cu cealaltă), pe tine.
Midsommar (regia Ari Aster, 2019)
Imaginează-ți că vrei să te desparți de iubita ta și îi moare brusc toată familia. Într-un mod inimaginabil de tragic. Te simți forțat să îi fii alături, dar în același timp încerci să îți aperi propria piele de contagiunea durerii ei infernale. Fiindcă de la bun început, norișorul furtunos care plutea deasupra ei te-a făcut să vrei să pleci. Iar acum a izbucnit o tornadă. O ajuți mai mult din inerție. Încerci o empatie cât se poate de stângace și de forțată, doar de dragul de a-i da măcar impresia că îți pasă.
Însă aceasta e doar premisa filmului. Ce urmează e o excursie în Suedia în sânul unei mici comunități arhaice, un cult păgân cu apucături sângeroase, care acționează și reacționează în cor și care are un apetit nesățios pentru valoarea simbolică a sacrificiului uman. Iar pe măsură ce acest cuplu încearcă să se integreze în comunitate, ajunge să treacă printr-un adevărat rit al purificării. O despărțire mitică. Regizorul Ari Aster a mărturisit că trecea el însuși printr-o despărțire când a gândit acest film.
Possession (regia Andrzej Żuławski, 1981)
Partenerul de care te înstrăinezi poate deveni el însuși un monstru. Iar când se află un copil la mijloc care încasează propria ta separare, situația poate deveni un adevărat coșmar. Isabelle Adjani a primit premiul de interpretare la Cannes pentru felul în care încarnează fără limite și fără vreo autocenzură acest personaj maniacal și posedat, o mamă care se simte atât de alienată și de captivă încât ajunge să își abandoneze practic familia, hoinărind într-o pură psihoză. Consumă bărbați, transformându-i în cele mai respingătoare entități, asemănătoare unor larve masculine. Capodopera lui Żuławski nu e însă numai un body horror. E și un film polițist, și o melodramă domestică, și o satiră politică.
Antichrist (regia Lars von Trier, 2009)
Încheiem această listă în viziunea lui Lars von Trier, care nu trage vreo concluzie, dar ne lasă să rumegăm la o seamă de întrebări. Antichrist e un film horror filosofic care, la un prim nivel, se arată a fi despre un cuplu care și-a pierdut copilul și reîncearcă să se pună pe picioare. Sarcină deloc ușoară, devreme ce unul va rămâne mereu ghimpele celuilalt.
La un nivel mai profund, Lars von Trier explorează un sublim paralelism între natură și condiția născătoare și totodată distrugătoare a femeii. E un studiu al feminității, dar și o luptă între sexe. E o poveste primordială. Cei doi soți fără nume (Charlotte Gainsbourg și Willem Dafoe) se întorc la casa lor de vacanță, într-o natură ostilă și apăsătoare, care le va aminti mereu ce au pierdut.
Această excursie e provocarea, sau mai degrabă malpraxisul prin care el (să-i zicem Adam) încearcă să își trateze propria soție (să-i zicem Eva) drept pacientă și o pune să își înfrunte fricile. Fiindcă el e psiholog iar ea e trece printr-o pierdere catatonică.
Așa apare nu șarpele, ci un trio al „cerșetorilor”: durerea, doliul și disperarea. Când cei trei cerșetori își fac apariția, cineva trebuie să moară.
Apare o cioară, apoi o căprioară, apoi apare și vulpea. Toate secvențele reiterează, reinterpretează și nuanțează acest trio pe parcursul filmului.
Acest Eden ne apare ca fiind când naturalist, când în aceste tablouri vii suprarealiste, reprezentate într-un super slow-motion. Ca o apatie seducătoare și totodată înfricoșătoare. Eva e sub hipnoză.
Antichrist e reversul altui film al lui Lars von Trier, Melancholia. În sensul în care ne arată indiferența crudă a sfârșitului. Sau a căderii. E o senzație de nedescris, fiindcă e infinită.
