Cinemagia recomandă șapte bijuterii de epocă hollywoodiene

Epoca de aur a Hollywood-ului, adică prima jumătate a secolului trecut, e perioada în care s-a consacrat filmul american așa cum îl știm noi azi, centrat în jurul marilor studiouri și în jurul sistemului de staruri. Fiecare studio avea estetica lui, producea anumite genuri de filme și avea regizorii și starurile sale.

Cinemagia recomandă șapte filme din această perioadă glorioasă și adânc infiltrată în cultura populară. O astfel de vizionare poate fi o incursiune istorică sau o escapadă nostalgică, dar poate fi și ocazia de a descoperi câteva titluri impresionante, îmbătrânite bine, încă actuale și relevante.

The Searchers (1956, regia John Ford)

The Searchers e notoriu pentru faptul că răstoarnă cu totul valorile universului western. John Wayne nu mai e aici eroul însărcinat să restabilească ordinea acelei lumi, ci e antieroul, e imoralitatea încarnată, e o pulsiune a morții, însărcinată să aducă haos. Fiindcă în lupta cu un trib de amerindieni Comanche care i-au omorât familia și i-au răpit nepoata, răzbunarea devine mai importantă decât viața. Anii trec, căutarea se transformă într-o fantasmă, iar motivația personajului lui Wayne se schimbă în ceva înspăimântător.

The Treasure of the Sierra Madre (1948, regia John Huston)

Acest western noir e povestea arhetipală a goanei după aur. Fred C. Dobbs (Humphrey Bogart) e un hoinar sărăcit, pierdut prin Mexic, victima perfectă a promisiunii aurului. El se aciuiază cu alți doi companioni, urcă un munte și îl sapă până la demență. Fiindcă pe lângă bandiți sau târâtoare veninoase, paranoia lor e cel mai mare pericol. Oricine e un suspect, astfel că dinamica încrederii e, probabil, cea mai fascinantă forță a acestui film, fiindcă funcționează ca o dialectică politică între individualism și cooperare.

Mildred Pierce (1945, regia Michael Curtiz)

După ce își părăsește bărbatul infidel, Mildred Pierce pornește o afacere de succes, un lanț de restaurante, însă nu o face ca să își demonstreze independența, ci ca să fie o mamă bună.

Farmecul acest film noir în aparență despre materialism e că vorbește despre o relație complexă și tumultuoasă între mamă și fiica ei. Nu știm dacă Mildred o răsfață pe Fay ca să își demonstreze că e o mamă bună sau dacă Fay e doar un vampir burghez care vrea să uite de amintirea mirosurilor de grăsime din bucătăria mamei ei îngropându-se în blănuri.  

To Be or Not to Be (1942, regia Ernst Lubitsch)

Comedia lui Lubitsch e strămoșul direct al lui Inglourious Basterds, fiindcă parodiază istoria caricaturizându-l pe Hitler și reimaginându-și ocupația nazistă a Poloniei. Însă filmul lui Tarantino e din 2009, pe când acesta e realizat în 1942, în plin război, în plin Blitzkrieg, în plin Holocaust. Lubitsch are curajul să plaseze în acest context o comedie de moravuri, cu identități false și cu triunghiuri amoroase în sânul unei trupe de teatru din Varșovia.

Însă Lubitsch merge mai departe: actorii care luptă cu naziștii punând în scenă o parodie la adresa lor ajung să se confunde în reprezentarea lor cu materialul sursă. E un umor aparte aici, la granița cu un fior puternic, fiindcă filmul devine un simulacru al nazismului în toată regula. Și pe vremea lui Shakespeare era un val puternic de antisemitism.

Meet John Doe (1941, regia Frank Capra)

Acestă comedie romantică ne arată o deconstrucție încă actuală a dinamicii mediatice. În engleză, un John Doe e un Ion Popescu, un „oricine”.

Ann Mitchell (Barbara Stanwyck) rezistă disponibilizărilor din presă inventând o scrisoare-manifest a acestui „John Doe”, care amenință că se va arunca de pe bloc în noaptea de Crăciun dacă nu îi sunt garantate cerințele. Nu întâmplător, povestea are succes iar Ann își poate păstra postul. Mai mult, scrisoarea devine o senzație, fiindcă toată America rezonează cu fictivul program revoluționar, așa că personajul John Doe va trebui la un moment dat să își găsească un corespondent real, în carne și oase. Hoinarul fără acoperiș interpretat de Gary Cooper e candidatul perfect. Poate fi oricine.

Bride of Frankenstein (1935, regia James Whale)

Se zice că acest film e singurul sequel mai bun decât originalul din istoria cinemaului, iar tehnica narativă ingenioasă a prologului prin care ni se recapitulează prima parte (filmul Frankenstein din 1931) e un prim indiciu: Mary Shelley, autoarea romanului Frankenstein, le relatează povestea din noul ei roman soțului, poetul romantic Percy Shelley, și Lordului Byron. Însă Mary se oprește la jumătatea poveștii fiindcă afară e o furtună puternică iar ei îi e frică de fulgere. Lordul Byron e nedumerit de faptul că o domniță finuță și gingașă ca Mary a putut să scrie despre acel monstru compus din cadavre profanate, în timp ce imaginile recapitulează primul film, ca într-un „previously on...”. Vorbim despre un film făcut în 1935!

The Third Man (1949, regia Carol Reed)

Dacă filmele conspiraționiste, cu protagoniști blazați și paranoici, scăldați în fantasmele complotului, au luat amploare la Hollywood după asasinarea lui Kennedy, să nu uităm de unde au început.

Farmecul inegalabil al capodoperei lui Carol Reed e că ne comunică atât de eficient aceste sentimente pe cale vizuală, prin jocul liniilor, al contrastelor, al perspectivelor nesfârșite, al umbrelor guliveriene și al peisajelor abisale. The Third Man e esența filmului noir.