Ana Ularu despre personajul ei din Serena „Rachel e un erou tăcut. Unul din eroii necântaţi ai literaturii”.

Ana Ularu, actriţa care a primit anul acesta trofeul Shooting Stars la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, şi Premiul Gopo pentru rol principal (Periferic), a jucat în luna mai alături de actorii hollywoodieni Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence în drama Serena. Ularu a jucat cele mai multe scene alături de Bradley Cooper, cu care în film are un copil nelegitim. Ularu a declarat pentru cititorii Cinemagia că Bradley Cooper a adus foarte multă căldură şi frumuseţe în relaţia dintre personajele lor. Şi că a fost mereu prezent şi gata să ajute, să fie "eyeline" (linia de privire a actorului - n.red) pentru prim-planul ei, stând chiar în ploaie şi noroi ca Ularu să aibă cu cine interacţiona...

Serena este o dramă plasată în perioada crizei economice din perioada interbelică, în statul Carolina de Nord, ecranizarea romanului omonim al americanului Ron Rash, nominalizat la Premiul PEN/Faulkner 2009. Pelicula, regizată de câştigătoarea unui Oscar - Susanne Bier - va fi lansată în cinema în 2013.

Povestea este a lui George Pemberton (Bradley Cooper) şi a soţiei sale, Serena (Jennifer Lawrence), ce călătoresc în munţii din Carolina de Nord, unde întemeiază un imperiu al cherestelei, în anul 1929. Împreună, cei doi îşi guvernează domeniul ucigând sau supunând pe oricine se pune în calea ambiţiilor lor. Dar, atunci când Serena află că nu poate avea copii, pleacă să o ucidă pe Rachel Hermann (Ana Ularu), iubita şi mama copilului lui George de dinainte ca el să se căsătorească. Şi, când începe să suspecteze că George îşi protejează familia nelegitimă, mariajul intens şi pasional al Pemberton-ilor se fisurează.

Citiţi în continuare interviul pe care Ana Ularu l-a acordat publicaţiei Cinemagia, iar la finalul materialului o prezentare pe scurt a tulburătorului roman ce stă la baza filmului.

C: În literatură şi film există o galerie de figuri anteprenoriale din perioada Marii Recesiuni portretizate ca fiind brutale şi fără scrupule. În There Will Be Blood este vorba tot despre industrializarea ţinuturilor agrare din America şi tot cu un preţ de sânge. Serena şi George Pemberton fac parte din aceeaşi galerie de personaje ca un Daniel Plainview din There Will Blood? Există o tradiţie violentă a Vestului Sălbatic pe care acest film o continuă?

Ana Ularu: Într-o oarecare măsură, da. Dar e destul de greu să defineşti, să pui ştampilă pe acest film. Structura este destul de teatrală în cel mai frumos sens al cuvântului, poţi detecta influenţa shakespereană sau a tragediei antice din cum a conceput Ron Rash romanul. Iar Susanne Bier a preluat povestea, şi-a însuşit-o şi sunt convinsă că rezultatul va avea tuşa ei unică de romantism, forţă şi verb.

Toate firele narative sunt complexe, atât dragostea dintre George şi Serena, cât şi drama ei personală, momentul istoric discutat, al expansiunii industriale în lupta cu natura sălbatică şi gata să se apere versus primitivismul tehnologiei, tragedia lui Rachel, puritatea şi puterea ei, trădarea, loialitatea. Sunt o serie de subteme care umanizează personajele şi dau poveştii un aer care o vor feri de încadrarea într-un gen. Nimic nu e monocord sau unifatetat. Iar personajele au aproape toate o importanţă crucială şi carne.

Asta am simţit eu, comparând sentimentul dat de roman şi văzând cum se nasc personajele şi ia viaţă o lume. Violenţa despre care vorbeşti e prerogativul unei lumi a descoperirilor, a naturii umane nealterate de convenienţe, a unei cruzimi ce face parte din instinctul de supravieţuire în egală măsură cu nevoia de supremaţie. Mai departe urmează să decidă spectatorii pe cine iubesc şi cu cine ţin.

C: Ţinând cont că anii '20 erau o epocă de emancipare a femeii, dar în care încă nu se obişnuia ca o femeie să aibă atâta autoritate, Serena Pemberton e o eroină a feminismului?

Ana Ularu: Cine îşi doreşte să vadă aşa ceva şi e gata să ceară unui personaj feminin să devină stindard al feminismului o va percepe clar astfel. Eu o văd pur şi simplu ca pe o femeie unică, un fel de forţă a naturii în sine. Fascinează, distruge, iubeşte, se dăruieşte, e puternică sau fragilă.

C: Cum ai descrie jocul lui Jennifer Lawrence? În Serena. Dar în Winter's Bone? Dar în The Hunger Games?

Ana Ularu: Jennifer e o actriţă tânără foarte bună. Am iubit-o în Winter's Bone. Hunger Games nu am văzut. Iar în Serena a fost un partener excelent. Tensiunea dintre personajele noastre a fost construită subtil, atent, iar faptul că noi două ne-am înţeles imediat, având acelaşi tip de umor copilăresc, ne-a ajutat să descoperim elemente şi raporturi de forţă foarte bune.

C: Jennifer Lawrence umanizează eroina din cartea lui Ron Rash sau îi păstrează culorile întunecate?

Ana Ularu: Jennifer dă viaţă unui personaj. Eroina lui Ron Rash nu avea chip şi putea fi imaginată în orice fel. Imediat ce alegi un actor pentru un rol, personajul va avea exclusiv trăsăturile acestuia, căldura şi opţiunile actorului. Şi, repet, toate personajele vor avea complexitate. Ceea ce reprezintă o balanţă între tuşe întunecate şi lumină. Bănuiesc că destul de mulţi dintre spectatori nu vor fi citit romanul şi nu vor avea aşteptări comparative, ci o simplă poftă de un film bun.

C: Ce crezi că l-a recomandat pe Bradley Cooper în rolul masculin? L-aş fi văzut în rol pe un Tom Hardy, de exemplu.

Ana Ularu: Ar fi trebuit să adresezi întrebarea asta producătorilor sau regizoarei (zâmbeşte - n.red.). Bradley e un actor foarte bun şi puternic consacrat în noul Hollywood. Eu îl consider o alegere excelentă cu atât mai mult cu cât aduce un anumit tip de farmec şi de inocenţă personajului său, lucruri pe care le-a controlat şi decis cu foarte mare atenţie în timpul filmării.

C: Din felul cum i-ai cunoscut în pauza de filmări, un scurt portret al lui Jennifer şi al lui Bradley.

Ana Ularu:Amândoi sunt oameni cu un umor excelent, modeşti şi foarte deschişi. Au fost foarte prietenoşi din prima zi, am râs împreună, iar Bradley, cu care am avut mult mai mult de jucat e un partener foarte bun. Mereu gata să găsească subtilităţile unei scene, să construiască alături de partenerul său. Nu şi-a impus niciodată părerea fără argument, a adus foarte multă căldură şi frumuseţe în relaţia dintre personajele noastre. Și a fost mereu prezent şi gata să ajute, să fie eyeline pentru prim-planul meu, stând în ploaie şi noroi ca eu să am cu cine interacţiona.

Iar cu Jennifer am râs mult, ne-am amuzat de conflictul dintre Serena şi Rachel, ne-am jucat şi am glumit între duble. Şi mi-a oferit unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată, dar nu îl voi repeta, îmi displace să citez ce se spune despre mine. (zâmbeşte - n.red.).

C: Povestea din Serena ar putea fi o parabolă pentru ceva? Ştiu că în There Will Be Blood era vorba de critică adusă societăţii capitaliste de către un scriitor de stânga (romancierul Upton Sinclair, autorul romanului Oil, după care s-a ecranizat TWBB), care vedea două mari rele în America: Banul şi Religia.

Ana Ularu: Nu mi se pare neapărat profitabil să găseşti arhetipul sau parabola înainte ca filmul să îşi găsească forma finală. De ce să strici misterul, să imprimi o cheie de descifrare sau să minimalizezi o experienţă în avans? Susanne Bier nu a vrut să acuze nimic şi nici să apere vreo cauză, de asta sunt aproape convinsă. Iar spectatorul va pleca de la proiecţie cu propriul său film...

C: Are Rachel, personajul tău, o putere interioară care depăşeşte condiţia ei aparentă?

Ana Ularu: Ei, uite că ai conţinut răspunsul din întrebare. Da. Rachel e un erou tăcut. Unul din eroii necântaţi ai literaturii. Și să sperăm că i-am oferit forţa asta pe măsură ce evoluează şi pentru cinematografie.

C: Care e sentimentul ce o domină pe Rachel - dragoste pentru copil, resemnare, resentimente - dorinţă de răzbunare, e o femeie la fel de dură ca Serena? O luptătoare de calibrul dnei Pemberton? Sau e numai un personaj ameninţat, înfrânt, care pierde totul? o cenuşăreasă? Da-ne cheia de citire a personajului tău.

Ana Ularu:Din nou, nu cred că e profitabil să fiu spoiler alert pentru ceva ce am construit. Din conjunctură, Rachel ar putea părea o victimă. Paria în societatea ei, fiindu-i negată dragostea bărbatului pe care îl iubeşte, o mireasă nenuntită care speră la ceva mult prea sus şi al cărei loc e uzurpat. Dar resorturile ei şi ceea ce îi dă puterea de supravieţuire e o forţă nebănuită, viaţa care răzbeşte, un vector extraordinar. E un rol cum nu am mai avut neapărat şansa să construiesc, dar cred că am fost aleasă şi pentru ceea ce aduc eu unui personaj.

C:  Ce ne pot spune de felul ei "tăcut şi sărac" despre care vorbeşte autorul romanului?

Ana Ularu: Mi se pare evident că Ron Rash a iubit foarte mult acest personaj. Cei ce vor să vadă de ce vor citi cartea. Da, e un fapt, e o fată săracă, fiica unui emigrant care locuieşte într-o cabană în munţi. E tăcută în preajma anumitor oameni pentru că e timidă, un copil crescut fără mamă, gata să înfrunte singur orice dificultate. Dar e o luptătoare, în felul ei.

C: Serena ar putea fi descrisă după gestul oferirii pumnalului ca singur "dar" din partea familiei Pemberton. Are şi Rachel un gest definitoriu?

Ana Ularu: Vom vedea cum a rămas cu gestul respectiv. Am avut o idee la filmări şi s-au făcut variante. În carte, gestul definitoriu al lui Rachel e fuga prin pădure, noaptea, cu fiul ei Jacob în braţe, gonind către medic pentru că bebeluşul are febră şi realizând în oraş abia că a fugit prin zăpadă desculţă.

C: E şi Rachel un personaj cinic? Ce să înţelegem din remarca ei "Am încercat să nu. Doar că nu am găsit o cale de a mă abţine", atunci când doctorul la care îşi duce copilul bolnav îi zice "ţii la copilul ăsta că la viaţă ta".

Ana Ularu:Rachel nu e câtuşi de puţin cinică. Încearcă să se apere pentru că tot ce iubeşte îi este luat. Încearcă să nu iubească pentru că ştie că asta îi va procura multă suferinţă. Dar e o decizie care se opune crunt naturii ei. Rachel iubeşte, prin definiţie, dă viaţă şi luptă ca să o păstreze.

C: Ce ne poţi spune despre relaţia dintre ea şi copil, comparând cu relaţia mamă - fiu din filmul tău Periferic.

Ana Ularu: În Periferic e vorba despre o familie alienată. Fiul Matildei, Toma a crescut departe de ea. A fost abandonat pentru că ghicim că nu a fost neapărat dorit. Actul ei care ar putea să o izbăvească, lupta pe care o duce Matilda pentru fiu vine prea târziu acolo. Dar în Serena e vorba despre un personaj legat indisolubil de maternitate. Jacob e imaginea lui George pe care ea o va putea păstra pentru totdeauna, e singura ei familie. Felul în care îl ţin în braţe, mereu aproape de ea e în sine o imagine foarte puternică. E foarte emoţionant momentul în care simţi că cei trei ar putea fi împreună, o familie.

C: Care a fost pentru tine cel mai dificil moment din timpul filmărilor?

Ana Ularu:Pot spune că întreg procesul filmărilor a fost foarte solicitant, dar nu mi s-a părut nimic dificil. Eram acolo ca să îmi fac meseria, şi nu e simplu niciodată dacă te implici cu adevărat. Am avut o zi de filmare în care aveam de parcurs o scenă de la neutru la criză şi apoi la dizolvare totală, şi pentru că s-a filmat într-un anumit fel, cu mai multe camere şi unghiuri nu am putut risca să fac nimic la jumătate de măsură. Oricum nu prea fac asta. Aşa că am făcut trecerile respective jumătate de zi la intensitate maximă. Devenise fizic dificil pentru că trupul dă semne la un moment dat. Dar a fost tare frumos şi am primit reacţii excelente.

C: În prima declaraţie a ta despre rolul Rachel, spuneai că "e o plăcere să construiesc raportul de puteri şi traiectoria lui Rachel, mai ales fiind antagonista Serenei (Jennifer Lawrence)". Prin ce este Rachel antagonista Serenei, prin faprul că este obiectul urii şi al răzbunării ei, sau prin aceea că îi va riposta mai târziu cu aceeaşi monedă?

Ana Ularu: Din toate punctele de vedere cele două sunt opuse. Poziţie, avere, modus operandi, emoţie, traiectorie narativă. Rachel e ameninţarea supremă pentru Serena şi inversul e în mod egal valabil. Sunt chestiuni de, literalmente, viaţă şi moarte.

C: Odată ajunsă pe platourile filmului Serena, ce te-a intimidat cel mai mult? Că dai replica unei actriţe nominalizate la Oscar? Altceva?

Ana Ularu: De ce m-ar intimida ceva? Sunt mereu foarte emoţionată în orice primă zi de filmare, chiar şi la filme studenţeşti. Dar încerc să mă controlez şi să direcţionez emoţia în creativ. Iar meseria e aceeaşi peste tot, funcţionează cu aceleaşi arme şi e supusă unor procese interioare similare. M-am intimidat teribil la probă, în faţa lui Susanne Bier pe care am iubit-o prin filmele ei şi care m-a fascinat în prezenţă. M-am pierdut iniţial, dar când am avut de dat probă propriu-zisă am făcut tot ce am putut. Nu plecasem cu mari speranţe de acolo pentru că sunt pesimistă, dar uite că a fost bine.

C: Cu ce personaje clasice i-ai compara pe Rachel, George şi Serena?

Ana Ularu: Serena şi George sunt un fel de corespondenţi ai personajelor din Piesa Scoţiană (nu zic, e superstiţie, hihi). Iar Rachel e un fel de Marianne Froment a lui Zola/Ofelia victorioasă etc. (numele piesei MacBeth nu este citat ca atare pentru că oamenii din teatru consideră că pronunţarea numelui ei aduce ghinion - lucru documentat de o serie de evenimente din culisele teatrelor, precum morţi violente sau subite. "Blestemul" piesei ar veni din prezentarea lumii vrăjitoarelor şi subiectului sângeros. Pe de altă parte, Marianne Froment este Una dintre eroinele lui Zola care, în romanul Fecundite, porneşte de la o condiţie modestă; era băieţoasă, considera maternitatea ca pe un dat al sorţii - n.red.)

C: Cât de bine a reuşit scenografia şi costumele filmului să reconstituie atmosfera şi universul material al Americii anilor '20-'30? Te întreb pentru că ai crescut într-o familie de scenografi.

Ana Ularu: Excelent! Era fascinant când intrai pe platou şi vedeai oraşele, maşinile, costumele şi apoi vedeai că cineva are un telefon mobil. Era suprarealist şi un pic comic să vezi tehnologie în lumea creată. în săptămâna de preproductie noi ne-am întâlnit cu scenograful şi ne-a detaliat foarte mult despre obiecte, arhitectură, ne-a descris topografia oraşului, am văzut schiţe şi multe fotografii de arhivă. Apoi, Signe, pictoriţa de costume, cu care am decis cum va arată personajul raportat la fiecare scenă. Şi aici e un detaliu drăguţ. Susanne Bier mi-a oferit prin Signe o culoare pe care o port doar eu în film. Albastrul.

C: Ce diferenţe de viziune în abordarea rolului, formaţie şi cultură între actorii americani şi est-europeni ai sesizat în timpul experienţei Serena?

Ana Ularu:Singurul actor est-european eram eu. În rest erau mulţi actori englezi, câţiva danezi. Sunt constante în lucru care depăşesc graniţele. Fiecare actor abordează diferit rolul. Sunt convinsă că vei vedea abordări total diferite şi la fraţi gemeni actori (zâmbeşte -n.red.). Dar e un filon de emoţie şi gândire în sens care ne uneşte.

C: Spuneai în prima ta declaraţie despre film că o adori pe regizoarea Susanne Bier. Explică-ne un pic admiraţia pentru ea.

Ana Ularu: Îmi plac la nebunie filmele ei, felul în care reuşeşte să reinventeze situaţii umane, să le facă de o tandreţe uriaşă sau cruzime covârşitoare. E un fenomen al naturii. Nu am văzut-o niciodată obosită, niciodată distrasă. Poate ţine în mână fără probleme un film într-atât de greu ca Serena, o echipă cât se poate de numeroasă. Şi are un farmec nebun, ca persoană. Are o frumuseţe şi o energie absolut fascinante. Se spune că e dură, dar nu e adevărat. E puternică şi nu se pierde în detalii neimportante. Nu e deloc mult spus că o ador.

Cu ce ocazie ai cunoscut-o pe Susanne Bier, cum ai obţinut rolul (cum s-a desfăşurat castingul), şi cât au durat filmările la Serena.

Ana Ularu:Am cunoscut-o la probă. Aveam mari emoţii. Am făcut o dublă, mi-a dat o indicaţie, am mai făcut încă o dublă. Între timp îmi aduseseră un ceai pe care am uitat să îl beau. Am discutat despre unul din actorii cu care ea a colaborat multă vreme şi cu care eu tocmai jucasem, Kim Bodnia. El a ajuns să fie tatăl meu în film, colosal actor. Mi-a spus "Foarte bine!" şi am plecat condusă de asistentă directoarei de casting care mi-a dezvăluit că ea nu face complimente. Apoi era cât pe ce să pierd rolul din cauza unor dificultăţi de program, ea a mai dat o a două serie de probe. Credeam că totul e pierdut şi apoi am primit telefonul că trebuie să găsim o soluţie ca să facem programul să funcţioneze. Am sărit (literalmente) de fericire. Apoi am ajuns la Praga, în studio, ea stătea afară pe iarbă, era o zi însorită şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că se bucură că s-a rezolvat totul bine. Habar nu avea cât mă bucurăm eu. Filmările au durat în total 45 de zile, eu am avut 18 zile dar am locuit destul de mult la Praga.