A murit actriţa Carmen Stănescu

Actriţa Carmen Stănescu a murit în noaptea de miercuri spre joi, la vârsta de 92 de ani, scrie agenția de presă Agerpres. „Este adevărat, doamna Carmen Stănescu a murit azi noapte. Bănuiesc că motivul este boala de care suferea dânsa”, a declarat pentru Agerpres Ilinca Tomoroveanu, director adjunct al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

Carmen Stănescu a fost eminamente o Zeiţă a Teatrului. N-a făcut decât şapte filme - dar roluri memorabile! Carmen Stănescu s-a născut la 29 iulie 1925, la București, și a studiat la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, promoţia 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. A debutat pe scena Teatrului Naţional în anul 1945.

Celebra piesă de teatru „Comedie de modă veche”, de Alexei Arbuzov, în regia lui Mihai Berechet, a rămas spectacolul de suflet a mii şi mii de oameni - a existat chiar o colecţie de spicuiri din scrisorile primite de la spectatori, publicată de Mihai Berechet în caietul-program al Teatrului Naţional. Publicul râdea în hohote alături de cei doi mari actori, şi plângea alături de ei, când Carmen Stănescu povestea despre fiul căzut în război, sau când Mihai Fotino îi şoptea replica finală: „Ştii... era să mor...!” Atunci spectatorii au văzut şi cum se configura temperamentul ei exploziv în cea mai incredibilă alternanţă de erupţii comice şi vibraţii dramatice, cum umplea scena cu un dinamism de nestăvilit, sau dimpotrivă, emana emoţie şi trepidaţie sufletească doar şoptind nemişcată dintr-un colţ - pe scurt, o actriţă totală, alături de un partener pe măsură.

Născută la Bucureşti, în 29 iulie 1925, fiică unică a unui avocat, Carmen Stănescu a fost încă de mică atrasă de artele spectacolului, dar şi de sport - în 1952 primind titlul de Maestră a Sportului, după cinci ani de performanţe în echipa naţională de tir. Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică l-a absolvit în 1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, iar în 1945 a debutat cu Ecaterina Ivanovna, în „Fraţii Karamazov”.

A jucat zeci şi zeci de roluri, pe scenele mai multor teatre, printre care Municipalul, Constantin Nottara şi Naţionalul bucureştean, iar în cinematografie s-a lansat cu rolul Madame Petrescu din comedia „Doi vecini” (Geo Saizescu, 1958). Primul ei rol semnificativ, însă, a fost Felice, din „Bădăranii” (Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, 1960) - transpunere pe peliculă a celebrei montări de la Naţional cu comedia lui Goldoni: un rol „ca turnat”, care releva adevărata măsură a potenţialului ei comic pe replicile marelui umorist italian. În acelaşi an, s-a arătat la fel de scăpărătoare cu o faimoasă partitură caragialeană, „Telegrame”, de Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi.

După ce a trecut prin nesemnificativa dramă cu subiect sportiv „Runda a 6-a" (Vladimir Popescu-Doreanu, 1965), a fost aleasă în chip surprinzător de Elisabeta Bostan, pentru rolul Împărătesei din "Tinereţe fără bătrâneţe" (1970), unde şi-a modelat mijloacele de expresie într-o cheie mult mai delicată, pe înţelesul copiilor.

Tot în cheia feerică a basmului (şi tot într-o suverană - căci ţinuta ei regală era inconturnabilă!) a distribuit-o şi Ion Popescu-Gopo, în "Povestea dragostei" (976) - un emploi surprinzător, căci sub bagheta marelui nostru iconoclast al poveştilor pentru copiii de toate... vârstele, Carmen Stănescu compunea un personaj complex, cu machiaj uşor expresionist şi trimiteri ironice spre contemporaneitate.

După care a urmat, ca un cântec de lebădă pe marele ecran, Alexandra Dan, telurica directoare de teatru din „Premiera” (Mihai Constantinescu, 1977), după comedia "Travesti", de Aurel Baranga. Rolul fusese scris pentru Marcela Rusu, soţia dramaturgului, care-l şi interpretase pe scenă, dar cum marea actriţă abandonase cinematografia, după două roluri fără răsunet din anii '50, Mihai Constantinescu a ales-o pe cea mai firească înlocuitoare (cu titlu de deplină egalitate) a ei - şi n-a greşit căci, în acest ultim rol de film, Carmen Stănescu a întruchipat nu numai un personaj, ci însăşi viaţa teatrului, cu toate tribulaţiile ei, cu toate eforturile şi chinurile, împlinirile şi ratările, mâncătoriile de culise şi amarnicele sacrificii ale repetiţiilor, gloria aplauzelor şi omenia tuturor acestor oameni care, mai buni sau mai răi, mai cabotini sau mai nobili, ne umplu de mii de ani viaţa de bucurie şi tristeţe, de umbre şi lumini.

De-a lungul carierei, a primit titlul de Artistă emerită (1964), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer (2000), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2000) şi Premiul de excelenţă în teatru (2004). În 2003 şi-a publicat autobiografia „Destăinuiri”, după ce în 2001 devenise, alături de alţi confraţi la fel de iluştri, societar de onoare al Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale”.