10 pisici nemuritoare din filme

Ca și în societățile antice, pisica zilelor noastre și-a păstrat rangul divin. În cinema, oamenii sunt fragili și perisabili, ușor de înlocuit și chiar de strivit, însă pisicile rămân mereu în control. De ziua internațională a pisicii, vă propun către vizionare 10 pisici nemuritoare din filme, mai vechi sau mai noi, lungmetraje sau scurtmetraje, autohtone sau străine, disponibile online sau comori ascunse ale internetului:

1 & 2: Pisica fără nume și Ulise (Inside Llewyn Davis, 2013)

Llewyn doarme la cine apucă. Cântă folk, dar e plătit când și când. N-ar vrea doar să „existe” în suburbie ca tatăl lui sau ca alții și să ducă o viață standard, cu toate că el abia subzistă. Are un motan, dar nu e al lui. Iar când îl pierde și îl caută, nici nu știe pe ce nume să îl strige.

Întâmplător, pe stradă, Llewyn regăsește pisica fără nume și le-o predă ușurat vecinilor care i-o lăsaseră în grijă, dar află că nu e nici măcar motan, așa că rămâne cu pisica fără nume, pe care o plimbă din New York până în Chicago, într-o mașină cu doi necunoscuți, unul prea tăcut iar altul prea guraliv.

Cântărețul fără identitate e în bătaia vântului de iarnă, suflat de colo-colo prin America anilor `60, îmbrăcat într-o haină împrumutată, cu chitara și cu pisica fără nume mereu după el, până când iarăși felina dispare. În locul ei, odată cu întoarcerea lui Llewyn din lunga lui călătorie, apare și motanul vecinilor. Când îl vede pe mustăciosul călător, Llewyn rămâne surprins:

„Oh… ce bine, v-ați luat o altă pisică!”

„Nu, a venit acasă. Și-a găsit drumul înapoi… vezi? E el, Ulise!”

„Ulise? Așa îl cheamă?”

Așa cum numai frații Coen știu să adapteze „Odiseea” lui Homer, această comedie epopeică are, desigur, și o distribuție epopeică: Oscar Isaac, Justin Timberlake, Carey Mulligan, Adam Driver, precum și legendarul lor colaborator, John Goodman. Iar dresoarea pisicilor, Dawn Barkan, veterană la Hollywood, a mai regizat animale în filme precum: „Ace Ventura: Pet Detective”, „Meet the Parents”, „Signs – Semne” sau în serialul „The Sopranos”.

3. Jonsey (Alien, 1979)

În drum spre colonia de teraformare care apucase să trimită un semnal de alarmă până să i se întrerupă liniile de comunicare, membrii echipajului de la bordul navei Nostromo, proaspăt treziți din „izoletele” în care hibernau, iau masa împreună cu un motan roșcat pe nume Jonesy. În mijlocul cosmosului, pisicile de teapa lui Jonesy au voie la masă, în strictă conformitate cu angajamentul lor: motanul își ferește echipajul de singurătatea apăsătoare a unui drum interplanetar, de rozătoare și, atât cât poate, de oul de pe nava extraterestră care eclozează în Alien-ul ucigaș și care îi vânează, unul câte unul, pe toți membrii echipajului.

Așa cum poate unii dintre voi mai țineți minte, singurii supraviețuitori rămân Ripley și Jonesy. Protagonista își ia motanul în brațe, deschide capacul izoletei și adoarme la loc în lunga hibernare/criogenare înspre Pământ. Cei doi se vor trezi abia 57 de ani mai târziu (sau nouă ani pe Pământ, conform fusului orar de la Hollywood), în sequel-ul „Aliens” (1986).

4. Zunar-J-5/9 Doric-4-7 sau, mai pe scurt, Jake (The Cat from Outer Space, 1978) 

Într-un fel de adaptare a „Micului Prinț”, o farfurie zburătoare care arată ca o cască de bicicletă aterizează pe Pământ. Din ea iese o (altă) pisică roșcată cu o zgardă iluminată care le ia mințile oamenilor. La propriu. Cu tot cu Pentagonul și cu armata și cu oamenii de știință care se învârt în jurul cozii ei extraterestre. Fiindcă astro-pisica vine de pe o planetă genialoidă:

„Pentru civilizația noastră, n-a fost nevoie să evoluăm mai mult. Ne-am dezvoltat creierul până într-un punct convenabil. Pe când omul, care a devenit biped, a fost ocupat să practice agricultura, să își dezvolte unelte și o durere cronică în partea inferioară a spatelui”, explică pisica folosindu-se de puterile ei telepatice și telekinetice.

Pe lângă un posibil adevăr inaccesibil omului vizavi de atotputernicia pisicilor, această parodie amintește de valul de filme cu invazii extraterestre apărute în timpul războiului rece, ca propagandă anti-comunistă, punând în locul monștrilor o... pisică. Și e produsă de Disney.

 5. Pisica studioului (Noaptea americană, 1973)

Pierdut printre conflictele, idilele și bârfele, triunghiurile și toate formele geometrice amoroase de la filmarea unei melodrame clișeizate, regizorul interpretat de însuși autorul filmului, François Truffaut, apare drept un om strivit sub povara alegerilor pe care un regizor trebuie să le ia mereu pe platou.

Ca într-un behind the scenes fictiv al propriului său film, „Pielea catifelată (La Peau Douce, 1964)”, Truffaut reconstituie o secvență în care o femeie lasă tava cu micul dejun pe jos, în fața casei, ca să își reia înăuntru treaba cu amantul. În această reconstituire, pisicuța care trebuie să vină să lingă tava e speriată de tot haosul din jur, cu toate că fusese înfometată de trei zile special pentru filmare.

„Vom filma secvența asta când găsim o pisică care știe să joace!”

Regizorul se alege până la urmă cu o alternativă ironică: pisica studioului. Micuța nu numai că merită un premiu de actorie pentru cât de intrigant adulmecă tot platoul înainte să își scalde mustățile în lapte, dar e și aclamată de către întreaga echipă. O scurtă clipă de grație, în care tot stresul și toate dramele de pe platou se risipesc instant și înduioșător.

6 & 7: Marmelade & Katiusha (All Cats are Grey in the Dark, 2019)

Nu pare că alte două pisici ar putea avea parte de un destin mai norocos decât Marmelade și Katiusha. Tot așa, nu pare că altcineva i-ar putea fura lui Christian premiul pentru cel mai bun și grijuliu stăpân. Prin relația lor inseparabilă, la limita unei simbioze, ni se oferă o experiență cinematografică unică. Unică și repetabilă, fiindcă filmul ne tot îndeamnă la câte o revizionare, fiecare cu câte o altă perspectivă. Prima lasă, desigur, urma cea mai puternică.

Christian e un ins de vreo 50 de ani, de o excentricitate pe care nu o ascunde față de camera de filmat. Pe puntea un feribot, în timp ce vorbește la telefon, câte o pisică îi șade pe fiecare umăr, ca niște epoleți. Christian o duce pe Katiusha la un motan și așteaptă împerecherea în timp ce își soarbe cafeaua împreună cu stăpâna acestuia, amândoi de-o vârstă și de-o tăcere timidă. Mai târziu, la ecograf, asistentele îi transmit lui Christian că poate să deschidă prossecco-ul.  

Un cadru care nu își pierde niciodată farmecul: pe o pârtie de schi, pe ritmul unei piese house, se conturează la distanță, printre ceilalți schiori, profilul lui Christian cu cei doi epoleți blănoși. Petrecerea continuă, dar așteptarea puilor îl vor trece pe viitorul tată-stăpân-sclav printr-un carusel de emoții greu de pus în cuvinte.  

Această minunăție de scurt-metraj a avut premiera la IDFA (festivalul internațional de film documentar de la Amsterdam) și poate fi vizionat pe platforma festivalului:

https://www.idfa.nl/en/film/c330a007-84ce-41d4-8302-2d1684f43abc/all-cats-are-grey-in-the-dark

8, 9 & 10: Mirandolina, Nușu și ăsta micu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005) 

Revăzând „Moartea Domnului Lăzărescu” după atâția ani de la lansare și de la consacrare, ne încearcă sentimente mixte și râdem până ni se zbârlește părul. În incinta eternului bloc, comunitatea ne tot apare între ciocan și nicovală, între a-l ajuta și a-l condamna pe celălalt. Iar când celălalt e un bătrân văduv, bolnav și înstrăinat, adică un om cu totul deznădăjduit, numai pisicile și băutura îl mai pot alina:

- „Mă doare operația, pisico...”, i se adresează bătrânul Mirandolinei, care zace și ea tolănită pe canapea, lângă el. Concluzia lui: „Nu te interesează, `te-n mă-ta-n c** de animal.” Apoi bătrânul vomită în palmă. Concluzia lui: „Compot.”

E drept că vecinii care se oferă să îl ajute sunt astfel forțați să își întrerupă propriile certuri, uniți de un vag impuls salvator, dar asta nu îi împiedică să îi spună vecinului cum ar trebui să-și trăiască viața:

„De ce nu vrei tu să scapi de pisicile ăstea, nu te-nțeleg.”

„Dar tu de ce nu scapi de nevastă-ta?”, îi răspunde calm și ferm bătrânul. Vecinul îi vorbește apoi dușmanului, adică Mirandolinei:

„Ce cald și bine ți-e ție aicea că ți-ai găsit prostu`!”

Cele trei pisici ale lui, Mirandolina, Nușu și ăla micu (un pisoiaș negru încă nebotezat, pe care bătrânul domn Lăzărescu îl tot alintă „pisicâine, pisicâine”) ne provoacă un fior de înduioșare în fața disperării stăpânului.

„Stau cu trei pisici într-un bloc cu vecini care nu iubesc animalele”, i se plânge el asistentei medicale, după ce a tot băut așteptând salvarea care părea să nu mai ajungă vreodată și la el.

Când trecem pe lângă ușa unui astfel de vecin înconjurat de suflete îmblănite, e firesc să simțim doar mirosul de urină, așa cum e firesc să punem acest miros pe seama singurătății și a deznădejdii și nu pe seama iubirii.  

Filmul „Moartea domnului Lăzărescu” este disponibil pe canalul youtube cinepub:

https://www.youtube.com/watch?v=3Gzd6bv_imI&t=662s