Calul lui Stefan cel Mare

[1MicuCelUmilSiViril]

Calul lui Stefan cel Mare

poezela istorica scrisa intre sarmale

Incerc sa-ndrept cateva lucruri
Caci marile lui fapte zac;
Crezand ca, poate, sunt doar trucuri,
Mai toti poetii nostri tac.

De calul lui Stefan cel Mare
Nu se-aminteste mai deloc,
Desi el l-a purtat pe-a sa spinare
Prin lupte grele si prin foc.

Un cal nu e un accesoriu
Pe care sa-l prezinti seara la bal,
Iata, pentru englez e purgatoriu
Cand da regatul sau pentru un cal!

Dar cine-i calu-acesta iute,
Si alb, si vrednic, toate la un loc,
Cu fapte ce vorbesc in spite mute
Alcatuindu-i un nepieritor soroc?

Un cal stelat, cu coama-n vant
Si foarte robust in principii,
Ca pentru Stefan cel Mare si Sfant,
Scolit in mari municipii.

In serile de taina pana-n lupta
Cand domnitorul vine si-l trezeste
Calul, cu ochi carpiti si fata supta,
Se bucura, dar e si ras manzeste.

Acolo, in grajd, Voda il viziteaza
Sa-i spuna si lui strategia,
Cu fulgi de ovaz, mai nou, il trateaza,
Si-nseamna ca vine urgia!

Maret voievodul ii explica pe rand
Tot ce-ar avea de facut,
Intreband daca poate-ntrupa acest gand,
Dar calul ramane tacut.

El, calul lui Stefan cel Mare,
Mai lua sa manance o boaba
Intuind ce treaba are,
C-asta nu-i munca de gloaba!

Si, ascultand atent ce zice domnitorul,
Un zambet ii miji in coltul gurii,
Ii straluci privirea si-l impinse dorul
La actiune; grajdul e imaginea torturii.

Priveste in gol, ii apare in vaz
Tabloul bataliei urmatoare,
Iar cand si cand mai ia o mana de ovaz,
Manancand studiat, cu lentoare.

Atunci, ganditor, gustand dupa moda
Doar fulgi de ovaz de import,
Se face marite, raspunde lui Voda,
Nechezand cu-nteles, parca-i sport!

Iar toti spionii adunati pe la colturi,
Tremurand, crapau de necaz,
Vazand cum domnitorul il prinde de haturi
Si-l bate incetuc pe grumaz.

Dar ca sa faca-n lupta atatea treburi
Ii trebuia multa putere,
Normal ca a cam tras de ierburi,
Ca ele-i sunt mare placere.

A doua zi, a bataliei, calu-si zise,
Cand auzi semnalele de inceput
Si regreta acum tot ce promise,
Eu m-am bagat, eu ies, sunt scut!

Cand domnitorul se inalta-n scari
Vuieste deodata toata valea,
Iar calul lui spune mascari,
Impartasind ostenilor pe unde-i calea.

La pintenii lui Stefan, de avant,
Ca un resort se pravalea peste dusman,
Se balbaia si-n trap si in cuvant,
Atunci, sarman spahiul otoman.

In clipele ce au urmat, cele mai grele,
Uitandu-se ce tare-i seful,
S-a avantat in lupta, sufletele,
Nevrand deloc sa-i strice cheful.

Din nari ii iese lung un abur,
Dens, parca-ar scoate fum pe nas,
Isi spuse: zbier ca sa ii tulbur!
Vazandu-l, inamicul s-a retras.

Dar cate calcule facea-n secunda
S-alega numai trasa ideala,
Iar fruntea-i de sudoare se inunda;
Privea dusmanul aprig cu raceala.

Ridica un picior, se sterse-intai pe frunte,
I-s muschii incordati si constiinta treaza,
Iar Stefan, sus, pe el, le parea cat un munte,
E-n fruntea ostii sale, mai mica, dar viteaza.

Si cate palose se intreceau ca sa strapunga
Pe domnitor, pe el, pe orisice ostean!
Sarind usor peste dusmani cazuti alunga
Pericolul de-a se-odihni ... bustean.

Cu salturi mari, el scapa din incercuiri,
Care-i pandesc intr-una voievodul,
Puse la cale de vanatorii de mariri,
Dar care la final si-aud prohodul.

Atunci a fost usor sa inteleg,
La una din manevrele de evitare,
De ce si cal si calaret e un intreg,
Cand calul a facut fandare.

Stefan voi asaltul, momentul e propice,
Iar calul asculta incuviintand din cap,
Dezlantuim furtuna, colbul sa se ridice,
Le zise voievodul, pe ei, nu vreau sa-i scap!

Asa si fu. Puhoiul de dusmani crunt se reduce,
Se-nfiripa victoria atat de asteptata
La care domnul tarii, cu vitejie, ii conduce.
Ocazia de nici un cal nu trebuie ratata!

Si insusi Stefan isi salva stegarul,
Ca flamura cu cap de bour sa nu se-ncline,
Insa calutu-si inneca amarul
Ca nu e stema el, cum i-ar sta bine.

In toiul luptei si indepartat de trupa
Ii biciuia cu coada, sa nu il nimereasca,
Caci unii se mai furisau si pe la crupa;
E cel mai potrivit ca el sa ii ocheasca!

Privi-n armura de la cap, retrovizor,
Pe cei ce se-avantau pe dinapoi
Si-i stampila cu-o lovitura de picior
Sa-i sature, sa nu mai vrea razboi.

E foarte cunoscuta, ramasa ca o snoava,
Legenda care spune despre stanta,
Pecete a lui Stefan era acea potcoava
Ce, indeobste, insemna fara speranta.

Uniti sub semnul crucii ei si-au castigat
Binemeritatul drept la nemurire,
Nu s-au plecat si turcii au plecat,
Pe fuga, fara sa le dea de stire!

Se curma lupta, voievodul soseste in urale
Pe al sau stelat, victoria-i de pret,
In sunete de clopot si surle triumfale ...
Si calul lui Stefan pasea saltaret.

Si-asa ii trec anii in zbor,
Mereu impartiti intre oaste
Si-ntinse campii cu mohor
Unde si-a scris memoriile vaste.

Iar celor trei urmasi smeriti
Le-a zis, simtind ca se preface-n tina,
Aveti in grija ce slujiti,
Moldova, Basarabie si Bucovina!

Nota: Pentru evocarea acesor pagini de istorie in acest poemior am folosit marturiile scrise de calul balan.

PS: va urma, probabil, sabia lui Stefan, apoi coiful lui Stefan, apoi blugii lui Stefan!