Parodii - Spoofs !

[alali]

O sa incep acest thread nou cu un articol mai vechi, nu mai stiu exact sursa

Parodia reprezinta o categorie de filme controversate care au fost experimentate inca de foarte timpuriu prin celebrele short-uri The Little Train Robbery (1905), Help! Help! (1912) sau "medio-metrajul" Three Ages (1923). Trebuie obligatoriu amintit aici si celebrul cuplu Laurel & Hardy. (Stan si Bran pe romaneste) dar si primul lung-metraj construit ca o parodie, The Great Dictator (1940) a lui Charles Chaplin.
De aici, drumul o data deschis, incep sa apara si “filmele” in adevaratul sens al intelesului cinematografic; e adevarat ca timid, dar in anii ‘60-‘70 acest vechi si totodata nou segment de film, se consacra prin parintele unanim recunoscut al acestui gen, Mel Brooks. The Producers (1967) castiga oscarul pentru cel mai bun scenariu iar 7 ani mai tarziu, un alt reprezentant al genului, creatie a aceluiasi regizor, Young Frankenstein (1974) primeste o noua nominalizare la una din cele mai importante categorii ale prestigioaselor premii Oscar, cea de Cel Mai Bun Scenariu. Si astfel se consacra parodia ca si gen de sine statator . E adevarat ca pana la acest The Producers (1967) si alte reprezentante ale acestui nou tip de comedie, tratat in acest articol, au primit nominalizari la cele mai importante festivaluri de film: It's a Great Feeling (1949), The Court Jester (1955), The Great Race (1965), Casino Royale (1967) si Blazing Saddles (1974). Nu la categorii atat de importante ca si cele ale lui Brooks, dar totusi au contribuit si ele la mediatizarea acestui nou gen de a face film.
• Filmul parodie, asa cum este perceput el astazi, a aparut ceva mai tarziu. Aceste “atacuri” la productiile consacrate, trimiterile hazlii la anumite scene memorabile din marile succese, adica referirile parodice asa cum este sensul principal al cuvantului parodie cunoscut in zilele noastre, au fost introduse in cinematografie incepand cu anii 60. Si aici putem vorbi de pioneri ai noului sub-gen ce tocmai lua nastere cum e cazul mai sus pomenitului The Great Race (1965) unde aluziile la alte filme sunt destul de evidente, pentru ca doar un an mai tarziu sa apara For a Few Dollars Less (1966) film care, e limpede inca din titlul pe care il poarta, parodiaza mult apreciatul Per qualche dollaro in più (1965) al lui Sergio Leone, (reprezentand cea de a doua parte a celebrei trilogii western inceputa magistral cu Per un pugno di dollari (1964) si incheiata de nu mai putin celebrul Il buono, il brutto, il cattivo (1966), toate trei partile avandu-l ca protagonist pe Clint Eastwood).
Parodiile care folosesc alte filme pentru a-si transmite propriul mesaj au avut si ele Mel Brooks-ul lor, de fapt Mel Brook-sii lor in persoanale celebrului cuplu Jim Abrahams si David Zucker, cei doi ducand parodia ca si categorie de clasificare a filmelor la un cu totul alt nivel.
Mai trebuie retinut ca termenul de parodia nu a fost utilizat pana tarziu in anii ‘70.

[alali]

Hot Shots! (1991)



Echipa Zucker - Abrahams - Zucker, formata pentru, deja legendarul, Airplane! (1980) continua sub diferite forme in mai toate parodiile reprezentative ale anilor '80-'90, cum ar fi acest film Hot Shots! (1991), impreuna cu a sa a doua parte, Hot Shots! Part Deux (1993); apoi vin in ordine filmele trilogiei The Naked Gun (1988), (1991) si (1994), Top Secret! (1984) sau mult mai recentul Scary Movie 3, 4 si 5, filme in care insa doar primul Z, (David Zucker) se va fi implicat in aceste proiecte. Stilul celor 3 de a face bascalie, (parodie), a devenit rapid o marca inregistrata si a escaladat cu pasi mari satirizarea fatisa a diferitelor filme, iconice la timpul lor. Asa e si cazul filmului de fata, unde inca din primele scene, asta daca au fost necesare minute de vizionare si nu ne-am putut edifica deja de pe afis, realizam faptul ca glamourosul Top Gun (1986), filmul sex simbol al aviatorilor, (macar ca si stil vestimentar si de comportament daca nu ca breasla in sine), va avea viata grea in readaptarea caricaturistica a echipei ZAZ (Zucker - Abrahams - Zucker). Dar alegerea ca si principala tinta a Top Gun-ului nu inseamna automat ca alte productii au rasuflat usurate. Nicidecum!
Pleiada de filme celebre care este luata peste picior este atat de mare incat de abia poate fi enumerata. De la clasicul Gone with the Wind (1939) pana la cele contemporane cu filmul insusi: Dances with Wolves (1990) sau Platoon (1986). Nici Superman (1978) sau Rocky (1976) nu scapa de umorul acid al acestui trio.
Desi pare uneori exagerata, zeflemeaua continuand parca prea mult, parodierile repetandu-se de 3-4 sau chiar si de mai multe ori, trebuie sa tinem cont ca este totusi un fel de semnatura a creatorilor filmului. Obositoare sau enervanta, aceasta repetare ce pare ca nu se mai termina si care poate deranja, parand un gen de explicare a glumei pentru cei mai limitati si incapabil sa priceapa din prima, este foarte uzitata in realizarile celor 3, iar dupa atatea filme semnate de acestia, pare ca devine un fapt normal. Nu doar ca nu mai molesteaza vizual, dar apare acea senzatie ciudata in care parca este si asteptata si cautata de spectator.
Interpretarea? .... in maniera filmului. Nimic deosebit de apreciat dar nici ca s-ar gasi ceva de criticat. Sincer, nici nu prea pot sa imi fac o parere personala dintr-un astfel de film in care si mimica si gestica este parodica... sau poate ca nu. Cine ne poate spune noua cu exactitate daca in astfel de filme, chiar si ceea ce poate parea o scapare in ale interpretarii nu are conotatii tainice, adanci si ca nu este intentionata? Genul filmului insusi e un fel de colac de salvare a oricarui actor. De aceea nici nu ma avant in astfel de judecati de valoare a acestui fel de a interpreta. Spun doar ca in cazul de fata, actorii mi-au placut si atat.
Un 7,04 pentru un clasic al genului. Urmeaza partea a doua!

[1MicuCelUmilSiViril]

In ce priveste parodiile am vazut ca diverse persoane, institutii, le impart in tot felul de categorii. La mine e mai simplu, sunt numai doua feluri: filme de parodie si parodii de filme.
Aici, din pacate, se pare ca nu e un gen prea agreat din moment ce numai initiatorul subiectului gaseste filme ce i-au ramas in memorie, desi e un gen simplu si la obiect.
Eu nu le delimitez, le consider parte a largului domeniu comedie.
The three must-get-theres, facauta de M.Linder, comic de care am mai amintit, e una din referintele genului, desi are aproape 100 de ani.
Formidabilul (partea 1), cum i s-a spus pe romaneste, film pe care l-am vazut de mai multe ori, de la mine are cel putin nota 9, are faze tari.

[saiaj]

Nu stiu daca e problema topicul asta, cam tot forumul pare paralizat, desi daca te iei strict dupa numarul de view-uri pare sa fie o activitate debordanta.

Ca sa fiu on-topic, pe langa cele amintite aici mi-au placut trei, mai recente (sau cel putin de astea imi aduc aminte) si anume: Not another teen movie (2001), Date movie (2006 cred) si Superhero (2008). Astea sunt cele la care imi aduc aminte ca am ras cel putin.

Eu (si stiu ca nu sunt singurul) am o mare problema de deja vreo 10 ani si anume, nu ma mai amuza mai deloc filmele, cam 99% din ele sunt fumate, cliseice sau au un umor din ala grobian ce prinde de minune la americani.

[1MicuCelUmilSiViril]

Ca de obicei, adaug la cele bune de mai sus numai de cele nespuse pe aici:
Carry on Cleo
Carry on Cowboy
The Kentucky Fried Movie
Yoyo (1965)
Goodness Gracious Me! (serial)
Candide ou l'optimisme du XX-e siecle
Touche pas a la femme blanche (1974)
Malev (2005)
Asa Nisse Walkom to Knohult (2011)

[alali]

Airplane! (1980)



Mel Brooks este considerat parintele acestui gen de comedie, desi nu el este cel ce l-a si lansat - inventat. Ca in toate domeniile artei, lui Brooks i s-a atribuit acest titlu pentru ca el a fost cel ce a consacrat parodia ca si gen.
Airplane! (1980) este si el, in felul lui, cam tot atat de revolutinoar pe cat a fost si regizorul mai sus amintit pentru aceasta subcategorie a filmelor de comedie. Desi drumul era pregatit, pasii lui Brooks mai zarindu-se inca pe noua poteca ce se intrezarea formandu-se, Airplane! vine si incununeaza tentativele de pana atunci si reuseste sa deranjeze atat de mult incat sa fie luat in serios, sa fie criticat, laudat si apreciat in cele din urma.
Mel Brooks si filmele de pana la Airplane! (1980):
- The Producers (1968) abea daca are o trimitere inofensiva la adresa unui alt film pe care sa indrazneasca sa-l parodieze;
- Young Frankenstein (1974) se ia la tranta cu clasicele filme ale genului horror;
- in Silent Movie (1976) trimiterile sunt mai explicite dar pot fi numarate pe degete;
- High Anxiety (1977) este premergatorul si probabil filmul cu cea mai mare influenta asupra lui Airplane!, aici referirile sunt multe si explicite; sunt atacate filme legendare si numarul trimiterilor este de ordinul zecilor.
In productia de fata, a fratilor Zucker, (David siJerry) si a lui J. Abrahams, plaja filmelor la care se face trimitere este atat de ampla si de diferita, incat filmul are corespondenti in mintea oricarui spectator. De la animatie pana la clasice, de la romantice pana la succese de boxoffice, nimic nu ii scapa. (Pinocchio (1940), Casablanca (1942), Shane (1953), bineinteles Airport, atat cel din '70 cat si continuarea din '75, Jaws (1975)).
Un caz aparte il reprezinta From Here to Eternity (1953), parodiat si el, normal. Cum putea sa scape chiar filmul care contine scena cu cele mai multe trimiteri in alte filme, din istoria cinematografiei, cea a sarutului de pe plaja. Spuneam ca From Here to Eternity este un caz special pentru ca echipa ramasa celebra, ZAZ - (Zucker, Abrahams, Zucker), ce a realizat acest proiect interesant, marturisea ca nici macar nu a vazut filmul in cauza, film din care se extrage si se exagereaza aceasta secventa, dar ca ea este atat de utilizata in cinematografie si mai ales in segmentul de nisa in care se incadreaza si creatia lor, incat nu a fost obligatorie o vizionare prealabila a mult premiatului film, asa cum nici pentru public nu reprezinta o conditie sine qua non. O cunoastere este totusi un avantaj, trebuie sa recunoastem asta.
Revenind la "zburatorul noastru buclucas", sa mai precizam ca umorul din Airplane! este marca inregistrata. Aceleasi exagerari si repetari ale unei poante pana la saturatie; Aceleasi scheciuri, aceleasi jocuri de cuvinte si acelasi umor de situatie, insa mult mai bine gandit si plasat in constructia peliculei decat cel prezent in parodiile de dinaintea sa.
Cred ca asta este si punctul forte al acestei comedii. Daca pana acum naratiunea trecea in plan secund, zeflemeaua si mistoul fiind cap de afis, aici si actiunea este la nivelul glumelor.
Tot la remarcati intra si aparitia lui Leslie Nielsen in distributie. Cu o cariera de 30 de ani in spate, Nielsen nu se remarcase ca interpret cu o carisma si un stil propriu. Fiind cu preponderenta un actor de televiziune, (umarul serialelor in care apare este impresionant), amuzantul actor asa cum este el perceput in zilele noastre nu a iesit in evidenta cu mai nimic pana la momentul implicarii in acest proiect. Importanta lui Airplane! in cariera lui Nielson este imposibil de exprimat in cuvinte. Practic, actorul a ramas in acceptiunea publicului larg si s-a consacrat, ca un actor de comedie. As indrazni sa afirm ca era chiar un actor predestinat parodiilor.
Un film de urmarit, indiferent cum, unde si cu cine, indiferent de varsta, sex, religie sau rasa; un 7,03!

[redmen]

De unde scoti notele astea omule? Sunt curios si eu.Ce reprezintra ",03" alea? Chiar ai o explicatie pentru notele astea?

[alali]

The Naked Gun:
From the Files of Police Squad! (1988)



Ciudat este ca una din cele mai bine cotate parodii a faimoasei echipe Z.A.Z. (Zucker-Abrahams-Zucker), net superioara, asa cum e si normal, predecesoarelor sale Airplane! (1980) si Top Secret! (1984), este, surprinzator, cu mult mai buna decat proiectele ce i-au succedat, Hot Shots! (1991) si Hot Shots! Part Deux (1993).

Cu un umor omniprezent, filmul ridiculizeaza situatii, creaza acele jocuri de cuvinte specifice deja pentru cei ce au urmarit creatiile celor 3 si are si umor de situatie; chiar si gesturile si grimasele actorilor sunt ilare si starnesc rasul. Totul este pus in slujba comicului.
Leslie Nielson, figura ce va deveni emblematica pentru acest gen, distribuit pentru prima data ca si principal intr-un astfel de film si intr-un astfel de rol, reuseste o prestatie fabuloasa a tipului asta exagerat de personaje. Interpretarea lui este cea care da filmului o aura de proiect ce pare ca are cooptat un adevarat star in rolul protagonistului, cand stiut e ca la cerinta studiourilor ca in film sa apara un castigator de Oscar, o vedeta, s-a apelat la serviciile lui George Kennedy care trebuia sa devina practic vedeta ce sa straluceasca pe firmament. Si nu joaca rau, dar Nielson este tot farmecul in acest film, impunandu-se rapid ca un cap de afis al peliculei.
Si astfel afirmatia ca Leslie Nielson este un star creat si patentat de chiar echipa mai sus amintita capata substanta. Cei 3 practic l-au recrutat pe cel ce era pe atunci doar un actor de televiziune si l-au modelat in icon-ul filmelor de parodie. Iar in acest film, Nielson se intrece pe sine, fiind de o dezinvoltura si de o tinerete de care nu l-ai fi putut banui. Si mimica?! Doamne cat de bine este gasita, folosita si redata.
Sa vorbesc de poveste nu cred ca e locul potrivit. La cat sunt de studiate gag-urile, cui ii mai pasa de storyline, daca e liniar, daca e coerent sau daca e plauzibil? Scenariul, cel putin la nivel de replici si de intorsaturi de situatii este genial. Iar la acest gen de film asta e tot ce se cere din partea publicului. Ca si dialoguri, multe replici sunt memorabile si posibil citabile in viata de zi cu zi, in special acelea construite ca jocuri de limbaj prin care se altereaza intelesul normal unui cuvant, dandu-i-se alt inteles.

Concluzie. Filmul este un must-see, indiferent de preferintele legate de genuri de filme pe care le-am avea. Este autentic pe cat poate fi o parodie, este amuzant si este bine facut. Un mare plus pe care eu i-l acord este ca nu devine grosolan si vulgar. Pur si simplu nu are nevoie sa apeleze la acest registru. Un 7,53!

Ps. Legat de vulgaritate, nuditate si alte gaselniti de genul, ideea pentru care David Zucker a ales acest titlu a fost aceea ca el, titlul, promite mai multe decat poate livra filmul. Fain gandit.

[alali]

The Naked Gun 2 1/2: The Smell of Fear (1991)



Pentru ca filmul de fata este o parodie in sine, o satira adusa in primul rand filmelor, in general, trebuie spus inca de la bun inceput ca scenele preluate din alte filme si ridiculizate aici se imputineaza in aceasta a doua parte a trilogiei. Practic filmul devine mai independent si isi castiga un statut mai solid ca si creatie cinematografica, ajungand el insusi un brand. Si cu cat sunt mai putine aceste trimiteri, cu atat sunt si mai greu de recunoscut filmele din care provin. Daca 2-3 sunt evidente, trimiterea la scena din Ghost (1990) sau la zborul din E.T. the Extra-Terrestrial (1982) , restul sunt mai putin accesibile publicului larg: cantecul din scena dusului care face trimitere catre filmul The Way We Were (1973) sau hranirea animalelor ca o trimitere catre Extremities (1986).
Revenind la detectivul nostru Frank, trebuie sa marturisesc ca ii gasesc mult mai amuzante pataniile din aceasta, practic continuare a primului film din '88. Scenele sunt mai elaborate iar gagurile sunt mai inventive. Un exemplu elocvent este acea a treia mana care il plesneste pe Frank. In trailer-ul de prezentare scena este si exploatata magistral. Se face o geniala analogie intre titlul si mana care apare de nicaieri, spunandu-se ca aceasta parte a 2-a are si "o jumatate in plus". De aici probabil si titlul, cu acest adaos surprinzator si greu de inteles la prima vedere The Naked Gun 2 1/2.
Multe fata de primul film nu sunt de adaugat. Placul e ca se pastreaza aceeasi distributie ca si in prima parte si astfel filmul nu ramane la statutul de episod trecator cu poante si glumite, amuzante sau nu, ci se incorporeaza in ceva mai mare si mai important decat el insusi ca si prezenta singuratica.
Ar mai trebui amintita poate si acea scena fierbinte pentru ca merita o atentie aparte. Este una dintre cele mai bune, eu as merge chiar pana la a spune ca este cel mai bine montat-regizata scena dintr-un film de acest gen. Ceea ce se reuseste cu acel colaj, cu acele imagini succedate cu repeziciune, modul in care ele sunt selectate si subintelesurile lor ... nu pot sa spun decat ca e un superb exercitiu de regie si de montaj!
Concluzie: Un film mai amuzant si mai original ca primul. Aaaa! Si mai bine interpretat. Nota 7,63!

[alali]

Airplane II: The Sequel (1982)



Desi la inceput am avut sperante mari, filmul parand sa promita o continuare galactica a celebrului Airplane! (1980), din pacate dupa doar cateva minute lucrurile s-au clarificat si puteam deja prezice, fara nici un risc, ca voi asista la un remake al primului film doar ca ceva mai slab. Senzatia aceasta venea probabil din faptul ca cele mai multe gag-uri sau replici ce se doresc creatoare de buna dispozitie sunt preluate din filmul precedent.
Lucrul cel mai ciudat este ca la aceasta pelicula a lucrat o cu totul alta echipa fata de cea din prima parte si totusi se simte si se percepe ca o copie a aceleia. Presupun ca noul team in frunte cu regizorul Ken Finkleman nu vizionasera vechiul film pana la momentul cand inca realizau sequel-ul, ca altfel nu-mi explic plagiatul. Ei probabil aveau impresia ca vin cu noutati,... cine stie?
Calitatea indoielnica si lipsa de originalitate reiese si din comunicatul pe care vechea echipa Z.A.Z. care a realizat filmul din '80 a tinut mortis sa-l dea publicitatii, mai mult pentru a face precizarea ca nu are nicio implicare in acest nou proiect. Important si graitor indiciu, parerea mea.
Spuneam ca filmul incepe bine, chiar datator de sperante. Acel aeroport in care regasim multe fiinte nepamantene ne trimite cu gandul la un nou tip de abordare. Mai e si genericul in stil Star Wars. Totul creat astfel pentru a ne induce in eroare. De aici probabil ca si deziluzia care se dovedeste a fi fatala filmului. Vorba clasicului: "sa nu iti faci iluzii ca sa nu ai deziluzii". Dar eu mi-am facut si inca unele mari.
Iar ca sa nu uit, tot in acest decor datator de false asteptari apare si singurul moment de umor autentic; acea glumita avandu-l in prim plan pe E.T. ... este dementiala!
Interpretarea: Nici macar la acest capitol filmul nu a putut sa tina stacheta la acelasi nivel la care o ridicase filmul de dinainte. Protagonistii sunt parca in aceeasi nota ca acum 2 ani dar cu secundarii si figuranti. Impresia e ca nimeni nu are rolul principal in acest film, ca nimeni nu risca sa isi asume statutul de amfitrion. Daca protagonistii par ca au rolurile secundare, problema cu adevarat grava e ca secunzii dispar definitiv. Cei ce ar fi trebuit sa asigure intretinerea atomosferei si sa umple golurile nu mai ajuta deloc. Sunt stersi si fara carisma, nu au pondere asa cum aveau in Airplane!. Asa se explica momentele de acalmie si multitudinea de pauze pe care filmul le ia de la actiune si de la glume.
Concluzie: avem acelasi film ca in 1980, cu acelasi tip de a crea umor si pe exact aceleasi teme. Plictisitor prin repetitie, nu poate primi o nota mai mare de 6,66! Un deja-vu neplacut.

[alali]

..... post dublat.

[alali]

Scary Movie (2000)



Primul film dintr-o serie de 5 deja, asta la momentul la care postez acest review, anul 2016, ca cine stie cate vor mai fi in total. In doar 14 ani avem deja 5 astfel de productii, ceea ce e mult, lansarile avand o cadenta de sub 3 ani per capitol. E limpede asadar ca acest prim film a insemnat inceputul unui adevarat curent in genul din care face si el parte, cel al parodiilor. E curentul filmelor care caricaturizeaza alte filme dar in care ponderea glumelor cu tenta sexuala e covarsitoare.
De la aluzii de acest gen pana la imagini explicite, sexul este prezent peste tot si in special sexul oral. Dar chiar si in aceste conditii, Scary Movie 2000 inca se poate viziona. Si faceti-o acum cat inca se mai poate; ceva imi spune mie ca urmatoarele filme din serie vor depasi granite in ceea ce priveste sexualul, granite ce acum nici nu ni le putem imagina. Si nu doar filmele din aceasta serie, ci toate cele care l-au luat ca exemplu pe acesta... si sunt destule.
Scary Movie este recomandat intr-o seara ploioasa de toamna sau primavara, cand acest film are chiar puterea sa schimbe starea privitorului, putand, (de ce nu?), sa binedispuna.
Poante, caci asta asteptam de la un film de acest fel, sunt destule, dar cu adevarat bune eu nu am gasit decat una. Cea in care proaspata Miss Teen intra in presupusul joc pe care ea crede ca il initiaza prietena ei in cautare de atentie. Sunt acolo momente bune in care asasinul costumat este realmente comic. Cu ingaduinta as mai putea sa introduc in umorul acceptabil si scena telefonului cu acel faimos "wazzup" sau secventa in care Shorty este impuscat si din rana iese fum. Chiar si interviul reporteritei bagagioase ce surprinde in direct crima este bun pana la un punct. Restul? Sunt glumite rasuflate sau prostute, unele reusind sa fie grosolane si libidionoase.
Productia de fata se vrea o parodie a genului horror, dar nu parodiaza cu 1-2 exceptii, nici un astfel de film. Clasicele The Exorcist (1973), Candyman (1992), Carrie (1976), Friday the 13th (1980) sau Halloween (1978) sunt doar pomenite intr-un dialog si nu parodiate prim ceea ce au ele emblematic si de referitna. De exemplu, Halloween-ul este "atacat" prin acea schimbare a mesajelor pe care scenaristii le-au preluat din I Know What You Did Last Summer (1997), iar mesajul nu mai e "Stiu ce ai facut vara trecuta", el devine "Stiu ce ai facut Halloween-ul trecut". Asta e "sclipitoarea" parodiere a unui clasic al genului. Singurul care beneficiaza cu adevarat de respectul pe care il merita este The Blair Witch Project (1999), fim ce are preluata o secventa simbol si care este cu adevarat satirizata aici. O sa spuneti ca aluziile la Scream (1996) si I Know What You Did Last Summer (1997), sunt evidente. Doar ca pentru mine, aceste doua filme, cu ale lor continuari, nu fac parte din genul horror. Nu orice film cu sange sau criminali psihopati sunt si horror-uri.
Scenariul pentru filmul pe care il analizam aici este simplu si este un imprumut cap-coada. Practic toata actiunea se desfasoara exact pe sriptul lui I Know What You Did Last Summer avand ca si personaj principal o alta adoptie, pe asasinul mascat din Scream.
Joc actoricesc, muzica si alte elemente definitorii pentru o pelicula normala, nu pot fi aduse in discutie aici. Filmul e de asa maniera gandit si realizat, incat acestor lucruri nu li se acorda vreo atentie. Atunci nu o sa o fac nici eu.
Concluzie: Un film incarcat de continut sexual, pornografic pe alocuri, dar care cu putina deschidere se poate viziona. Nota 6,11 e cred eu, potrivita pentru ceea ce am vazut.
Ps. Ciudat e ca nimeni nu pomeneste nimic despre Scary Movie (1991) ca sursa de inspiratie a cestui film. Voit sau nu, filmul din 2000 ii poarta numele celui din 1991. Si asta nu ar fi mare lucru daca cel initial nu ar fi tot o comedie horror. E adevarat ca nu parodiaza nimic in cuprinsul lui, dar chiar si asa, asemanarile sunt prea mari. Repet, chiar si daca involuntar s-ar fi realizat aceasta coincidenta si tot ar fi trebuit recunoscuta si asumata ca atare.

[1MicuCelUmilSiViril]

Spanish Movie (2009) trebuie mentionat la categoria de mai sus pe motiv ca e foarte bun.
Trei parodii istorice foarte reusite sunt:
Il soldato di ventura (1976)
Bolivar soy yo! (2002) si
Attila flagello di Dio (1982).

[alali]

Hot Shots! Part Deux (1993)



Una dintre cele mai bune continuari, chiar daca nu are mai nimic in comun cu prima parte; fiind o parodie e si normal sa nu pastreze aceeasi poveste. Este sequelul ce isi depaseste filmul din care se trage, iar aceste cazuri sunt extrem de rare.
Ambele filme, atat Hot Shots! (1991) cat si Hot Shots! Part Deux (1993), am avut placerea sa le vad pentru prima oara in "deplasare". Pe primul la videoteca organizata la Casa Pionierului de cate un fericit posesor de video player, asa cum se intampla in primii ani de dupa revolutie, iar pe al doilea, in conditii decente, la cinema. Pot sa spun ca din amandoua mi-au ramas in memorie secventele mai deosebite. Dar totusi, aceasta a doua parte are cele mai multe astfel de conexiuni in memoria mea, amintiri placute si amuzante. Totusi sa nu se confunde « impresia de parodie cu cele mai memorabile momente » cu o clasificare de tipul « cea mai buna parodie ». Sunt altele mai bune, dar nu-mi sunt la fel de dragi.
Iar tot acest efect se datoreaza cel mai probabil peliculelor pe care le readuce in discutie filmul pe care tocmai il recenzez. Fata de prima parte, (Hot Shots! (1991)), unde titlurile la care se face aluzie erau mai importante, mai pretentioase: Top Gun (1986), Platoon (1986) sau Full Metal Jacket (1987), aici in Hot Shots! Part Deux, ele sunt cele pe care le vazusem pana la vasta de 12 ani si nu doar ca le vazusem dar le si intelesesem cu mintea unui copil la acea varsta si le indragisem. Avem asadar trimiteri la Missing in Action (1984), Commando (1985), Star Wars, Predator (1987), Terminator 2: Judgment Day (1991) si bineinteles First Blood (1982) sau Rambo asa cum e el cunoscut in popor. Si cat de bine se ridiculizeaza acele momente de lupta surda, de impuscaturi in rafale in care eroul principal abia daca este zgariat de cate un proiectil ratacit. Desi am crescut cu acest gen de filme, cu acel mod de a regiza actiunea, reprezentativ pentru o intreaga generatie de productii si de spectatori, astazi imi pot da seama de ridicolul situatiei, probabil si cu ajutorul acestei parodii.
Ca si o mentiune punctuala, as aminti momentul in care cei doi Sheen, seniroul si juniorul, isi ofera fiecare cate un "thumbs up" pentru prestatia din Wall Street (1987). Dibace aceasta includere a acestui moment unic in istoria cinematografiei.
Nota 7,69 pentru cea mai memorabila comedie a copilariei mele.

[alali]

Top Secret! (1984)



Ca si comedie, e un film bun. Se vede o crestere in consistenta si calitatea momentelor comico-parodice, dar, nu stiu pentru care motiv, referirile la alte filme se imputineaza atat ca numar dar si ca importanta a titlurilor din care purced. Se desfiinteaza un film ca The Blue Lagoon (1980), sunt momente bune si din The Great Escape (1963) sau Goldfinger (1964), dar cam atat cunoscut. Trimiterile parodice la alte filme sunt, grosso modo, in numar de 14; in Airplane! (1980) numarul lor a fost dublu.
Am pomenit despre acest aspect ca doar vorbim de o parodie. Insa cel mai suprinzator aspect pentru mine, a fost calitatea productiei pe parte tehnica. Imagini sterse, taieturi grosiere in montaj, cascadorii de toata jena sau incadrari ale imaginii realizate cu maiestria unui amator de la un capat la altul. Si tot acest diletantism vizibil cu ochiul liber a minimalizat extrem de mult succesul pe care aceasta productia ar fi trebuit sa-l aiba. Cand ma gandesc doar la cascadoriile atat de prost filmate si parca nu imi vine sa cred ca regizori au fost cei 3 "parinti" ai spoof-ului, (Jerry Zucker, Jim Abrahams, David Zucker). Ca pocinogul sa fie complet, mai ramanea doar ca dublura sa apara in acelasi cadru cu actorul si totul ar fi fost perfect. (desi, nu bag mana in foc ca in film nu se intampla chiar asa)
Subiectul peliculei este interesant: spionaj, al 2-lea razboi mondial, Elvis Presley. Povestea este cu mult peste ceea ce propun restul parodiilor; si mai e si surprinzator de logica si interesanta. Doar ca nu stiu de ce, realizatorii tot intrerup cursivitatea naratiunii pentru a face loc glumelor. E adevarat ca asta asteptam de la acest film, momente amuzante, insa impresia e ca se puteau mai bine ingloba in firul narativ si ca nu trebuia sa fie intrerupt de atatea ori. Vrem totusi sa urmarim un film si nu un calup de momente umoristice, oricat ar fi ele de bune.
Spuneam ca filmul de fata are aspectul unui low budget si atunci am fost curios sa vad cat s-a cheltuit pentru a arata in halul in care arata. (calitate a imaginii) 9 milioane de dolari in 1984! Incredibil! Si cand te gandesti ca doar cu 3 milioane s-a realizat spectaculosul debut al echipei Z.A.Z. in Airplane!. Iar acolo apar si ceva actori, adica nu doar debutanti ca aici, unde pana si protagonistul, Val Kilmer este la momentul botezului absolut in cariera de actor. Dar s-a achitat bine de sarcini si nu avem dece sa ne plangem. In fond, nimeni nu s-a remarcat, in sensul rau al cuvantului, in acest film.
Interpretarea si scriptul sunt bune spre foarte bune. Parte tehnica e cea care e la pamant. Ma intreb atunci: pe ce naiba s-au dus cele 9 milioane?
Un moment de regie, care se petrece in timpul spectacolului de balet este realmente jenant: acel zoom facut la "zborul" balerinei. Scena tine suficient de mult pentru ca orice spectator sa poata sesiza rusinica inflamata. Nu mai era nevoie sa se realizeze si acel focus. E ca si cand ni se explica gluma, iar pentru un public, acest lucru este o ofensa. Eram capabili sa ne dam si singur seama de gag, fara ca cineva sa trebuiasca sa ne deseneze pentru a intelege. Plus ca tot zoom-ul este o mizerie din punct de vedere al calitatii, al imaginii si al montajului.
Concluzie: O comedie buna, cu momente savuroase si de multe ori hazlii. Daca nu ar fi fost partea tehnica precara, probabil ca filmul ar fi intrat in orice top ce jurizeaza genul comedie. Dar asa, nu ne ramane decat sa ne straduim sa depasim momentele grosolane, necizelate si sa gustam dialogul, replicile si scheciurile, pentru ca merita. Nota 7,09!

[alali]

Loaded Weapon 1 (1993)



Cand credeam ca in privinta filmelor parodie, nimic nu ma mai poate surprinde, iata ca a venit si surpriza de unde ma asteptam cel mai putin: Loaded Weapon 1 (1993), un film nu prea cunoscut si cu siguranta, neapreciat la adevarata sa valoare.
Este cel mai inchegat film din categoria sa. Toate glumele, absolut toate gag-urile si toate poantele pe care le incearca cele doua co-staruri, fiind nu doar bine alese si realizate ci si foarte profesionist interpretate. Introduse in functie de cerintele plot-ului si nu asa cum e obisnuinta sa se faca in astfel de filme, prezentate doar ca sa fie la numar, chiar daca nu au nimic in comun cu povestea propriu-zisa, situatiile amuzante ataca sistematic toate simbolurile usor recongnoscibile publicului larg, practic parodiaza toate lucrurile relevante din filmele ce descriu viata si activitatea agentilor, detectivilor si inspectorilor de politie ai Statelor Unite ale Americii. Iar cliseele si stereotipurile sunt spulberate pur si simplu.
Desi s-a dorit ca sa se execute si o continuare, lipsa calitatii promovarii acestui film l-a facut sa ramana un necunoscut in randul marei mase de cinefili si astfel sa se renunte la ideea de a mai turna un sequel. A ramas filmul asadar cu un "1" in titlu ce nu inseamna absolut nimic. Astazi vazut titlul acestei pelicule, la ani distanta de la data lansarii, acest numar ce trebuia sa numeroteze cronologic partile unei serii, unicat in ce priveste o astfel de plasare in titlul unei productii ca prima parte dintr-un intreg, ofera filmului un aer de parodia ce se simte chiar din titulatura.
Despre scenariu, numai de bine. E foarte ok structurat si gandit, oferind si un interes din punct de vedere al desfasurarii evenimentelor. In mai toate filmele comedie si in special in parodii, scenariul cade pe locul 3, dandu-se importanta intai situatiilor comice, apoi interpretarii care trebuie sa aduca si ea un aport important la realizarea hilarului, abia apoi vinind scriptul. Imbucurator e ca ordinea in acest film e putin schimbata si naratiunea, daca nu e pe prima treapta a interesului, macar e pe acelasi palier al importantei cu realizarea si obtinerea efectului comic.
Actorii sunt decenti, sunt profesionisti si nu displac. E adevarat ca nici nu s-au impus ca avand o chemare deosebita spre filmele de comedie.Nici Emilio Estevez si nici Samuel L. Jackson nu au continuat sa realizeze filme de aceasta factura. Au lucrat la tot felul de proiecte diverse, de la western la actiune, de la drame la film de familie sau pelicule despre sport, iar de s-a ivit si o comedie nu au refuzat-o nici pe aceea. Doar ca nu au ramas reprezentanti de seama ai genului asa cum s-a intamplat cu multi alti actori ce au aparut in astfel de productii, (ex: Lloyd Bridges, Mike Myers, Marlon Wayans, bineinteles Leslie Nielsen si de ce nu chiar Charlie Sheen).
Tot la aceasta categorie, a actorilor sa mentionam si invitatii de marca ce au acceptat sa-si rapeasca cateva zile din timpul lor si sa filmeze o scena mica in acest film: Whoopi Goldberg si desigur Greu de Ucis-ul Bruce Willis.
Concluzie: Un film nesperat de bun, cu multe momente de umor bine realizat si cu glume savuroase care cu siguranta ca vor binedispune pe oricine va incerca acest film. Nota 7,09!

[alali]

Blazing Saddles (1974)



Daca am aduna toate filmele pe care le-a semnat Mel Brooks si din ele am selecta doar poantele reusite si parodierile de calitate reunindu-le pe toate intr-un singur lungmetraj, probabil ca acesta ar deveni, daca nu o noua capodopera a cinematografiei universale, ce sa se alature in selecta galerie a celor ce deja erau incluse acolo, atunci o comedie monumentala cu siguranta. Dar cum asa ceva nu este cu putinta, ramanem deci cu fiecare productie in parte, cu momente atat bune cat si cu cele nu tot atat de reusite. Titlul de fata este in varful ierarhiei perseverentului regizor. (chiar primul dupa umila mea parere)
Scenariul, ca si intriga si evolutie, este mult peste media cu care ne-a obisnuit acest cineast. Din punct de vedere umoristic, nu e o constructie rupta din soare, cum nici o realizare a lui Brooks nu e. Insa cele cateva momente de certa calitate lumineaza tot acel intuneric de mediocritate in care se scalda restul peliculei. Toate glumele grosolane, toate momentele de prost gust (si nu numesc prost gust sau grosolan tenta sexuala explicita, ci maniera in care sunt acele situatii ecranizate si reprezentate vizual), par ca denoata o graba sau o elaborale a scenelor in pripa. Senzatia e ca doua filme realizate in acelasi an sunt prea multe chiar si pentru un conducator de proiect cu o experienta atat de vasta.
Regretul cel mai mare e ca nu am reusit sa identific, fara ajutor, de unul singur carevasazica, sa identific spuneam, momentele parodiate din alte filme. Nu ma refer aici la genul wester care e parodiat per ansamblu, la cantece din folclorul fara de autor sau la sunete si exprimari specifice vietii in vestul salbatic. Nici macar la galopul spre apus ori la cina din jurul ceaunului cu fasole nu fac referire cand spun ca nu am reusit sa identific elementele reprezentative ale altor filme. Ceea ce doream sa pot identifica erau momentele acelea emblematice ale diferitelor productii si care aici sa fie satirizate cu mult umor. Am incercat ulterior o documentare pentru a vedea daca lipsa mea de cultura cinematografica e de vina sau poate, speram eu, referintele sa se faca spre unele filme fara prea mare notorietate. Imi doream sa fie vorba de cea de a doua situatie, va dati seama. Asa ca va imaginati ce dezamagire am simtit cand am vazut titluri ca The Treasure of the Sierra Madre (1948) ori High Noon (1952) in lista de spoof-uri. O fi ... nu mai stiu ce sa spun... Eu unul nu am notat caracteristici care sa faca trimitere catre aceste pelicule emblematice pentru genul pe care cu onoare il reprezinta.
Cele mai savuroase dialoguri vin pe fondul unor conflicte rasiale si asta o spun fara sa am vreo prejudecata de acest gen. Pur si simplu sunt amuzante si atat. Pana si eroul acestei povesti reactioneaza cu umor la jignirile evidente ce i se toarna in fata, iar asta ma ajutat si pe mine sa depasesc unele bariere mentale si sa ma amuz la lucruri deloc amuzante in alte circumstante. Stau acum si ma intreb, daca s-ar fi substituit cuvantul "negru" cu toate derivatiile sale intalnite in film, cu nationalitatea pe care o am de exemplu, cea de roman, as mai fi gustat respectivele glume? Foarte probabil ca nu, cel putin nu in aceeasi masura in care am gustat gluma in varianta originala. E o tema serioasa de reflexie asta si aplicabila oricarui privitor in parte.
Concluzie: Filmul are momente bune si merita o nota de 7,23. Ca si comedie nu e ceva de la care sa ai mari asteptari. E adevarat ca standardele in care judecam umorul si lucrurile care starneau odata amuzamentul, acum nu mai au efect asupra noastra; am evoluat. E normal si firesc sa fie asa. Poate la timpul ei, pelicula a reprezentat un exit, o adevarata revolutie in domeniu. Dar evolutia in materie de gusturi este ireversibila, astfel incat analiza comicului trebuie facuta in functie de nivelul actua al fiecaruia. Daca in cazul unei perfectionari tehnice, a unei inovatii de orice fel sau a unei noi ideologii pe care sa o dezvolti in cuprinsul creatiei tale, meritele raman consemnate in anale, cu umorul lucrurile nu stau deloc asa. Acest element al unei opere este mai volatil ca toate celelalte.
Ca o gluma de inchidere, o sa spun doar ca Brooks ramane in anale cu ceva legat tot de anal, mai exact prima scena ce incearca sa amuze si in care se foloseste flatulatia in grup. Acum depinde de deschiderea fiecaruia daca poate sau nu sa considere asa ceva amuzant. Personal, nu m-am simtit vitriolat dar nici nu m-am imbatat doar cu atat. (putin ametit de atatea gaze? ...poate. )

[alali]

I'M GONNA GIT YOU SUCKA



Una dintre cele mai insipide parodii la care am asistat in ultimul timp. Tot ce se vrea umor e nenatural iar senzatia de cartier, de !bro! iti intra in piele si te face sa mirosi a negru pentru tot restul zilei; dar doar mirosul locului, ca in rest.... Si sa nu ma intelegeti ca fac afirmatii rasiste, doamne fereste. Insa acesti actori de culoare nu reusesc sa creeze acea stare particulara ce se regaseste in orice proiect in care un afro-american este distribuit in cast. Pur si simplu el sau ei, daca sunt mai multi, schimba atmosfera, modifica canoanele si isi fac simtita prezenta in orice productie in care joaca, dar aici, desi intreaga lista de interpreti e format doar din actori de culoare, nu se intampla nimic asemanator. Acesti "impostori" din lumea negrilor sunt atipici si chiar plictisesc.
Iar ca sa exemplific ceea ce am spus, priviti recomandarea mea precedenta, facuta chiar in acesta rubrica. Un actor de culoare, personificand un serif in filmul lui Mel Brooks, Blazing Saddles (1974), a dinamitat la propriu ceva ce altfel risca sa devina rudimentar. In contrapartida, aceasta mana de actori din proiectul lui Keenen Ivory Wayans, par ca se sfroteaza sa interpreteze intr-o maniera ce nu ii caracterizeaza, tipica mai mult albilor.
Desi aceste ar trebui sa fie pline de stereotipuri de care sa putem rade si pe care sa le ridiculizeze, Wayans in calitatea sa de regizor si scenarist, reuseste performanta sa creeze el insusi clisee in acest film, ce se dovedesc plictisitoare.
Nici parodierea altor titluri nu e la un nivel, ... macar acceptabil ca sa nu fiu prea exigent. Si cand te gandesti ca eu m-am pus pe vizionare exact cum te duci la pomul laudat. Dar ce spun eu ca nu e la un nivel acceptabil? Practic parodia lipseste cu desavarsire. Personal am identificat o trimitere catre The Good, the Bad and the Ugly (1966), prin acea referire la usa sau fereastra. Spre surpriza mea, acest titlu nu apare in lista lor ce s-au parodiat aici. Insa apare The Exorcist (1973). Unde? Cum? Si eu de ce nu am vazut? O fi vorba de acea scena in care Cheryl (Dawnn Lewis), avand dureri cumplite cauzate de menstruatie, il ataca pe Leonard (Damon Wayans). Dar de ce e acea scena o referire la The Exorcist, cand ea putea face trimitere la orice film de groaza avea ca tema posedarile? Iarasi nu pot sa gasesc o explicatie. In rest, putine referiri la alte si extrem de putine apropouri catre titluri de calitate.
Mentiune speciala merita acel taraf ambulant, micuta orchestra (lasand rautacismele de-oparte) care marsaluieste in spatele protagonistilor diferitelor scene, in partea finala a peliculei. Muzica lor, rememberele pe care le ofera, dau putina culoare acestui film cafeniu.
Concluzie: O comedie cu si despre negri ce nu expoateaza nici macar un pic din aceasta situatie ce pare la o prima vedere foarte interesanta. Parodia, aproape inexistenta, lasa de dorit, ea fiind mai mult o spoiala decat o reaizare autentica care sa o incadreze in subgenul respectiv. Interpretarea este in ton cu filmul si nu merita dezvoltata intr-o sectiune aparte. Nota 5,16!

[alali]

Young Frankenstein (1974)



Iata momentele umorului in aceasta realizare de autor. Citind tot felul de pareri avizate pe marginea acestui film, nu am cum sa imi stapanesc invidia fata de marea majoritate a celor ce declara ca au ras copios chiar si la a nu stiu cata revizionare. Sunt, cu siguranta, niste norocosi ce se bucura de viata. Eu nu am avut parte de un astfel de cadou din partea lui Mel Broks. M-am simtit bine, am zambit la unele scene, dar nu am reusit sa depasesc starea de buna dispozitie.
Inceputul este peste media filmului. Secventa din sala de curs e ok si creste in intensitate din punct de vedere al umorului, pana ajunge la acea lovitura sub centura aplicata subiectului in studiu, un paroxism al situatiei bine construita, insa fara prea mari exagerari si excelent incheiata.
Iar hilarul tinde sa creasca in intensitate imediat ce tanarul doctor, urmasul renumitului, pentru experimentele sale morbide, Frankenstein, decide sa isi revendice mostenirea. Odata ajuns in Transilvania, situatiile amuzante, ajutate si de personaje cu infatisari comice, se succed cu repeziciune. Nu am inteles de ce a fost mutata Transilvania undeva in Germania sau Austria sau mai stiu eu ce alta tara saxona se reprezinta in film, ca nu ni se dezvaluie exact numele statului unde s-a produs debarcarea. Chiar atat de superficial sa fi fost si Mel Brooks? Ori considera ca trenul nu poate ajunge pana in Romania, tren ce tocmai traversase un ocean de cateva mii de mile? Se pare insa ca a ajunge pana intr-o tara cum e Romania se dovedeste a fi prea mult chiar si pentru regizorul "exagerismelor cinefilice".



Revenind la film, dupa aceasta parte oarecum introductiva, buna asa cum am mai spus, acesta isi urmeaza povestea centrala clasica, asa cum e ea cunoscuta din carti sau din alte ecranizari de pana la acest moment. Totul pana acum realizandu-se doar ca sa se lege introducerea urmasului personajului central al romanului lui Mary Shelley de clasica poveste de groaza, a introducerii lui in nuvela. Si cum partea de inceput e buna, ea oferind situatii din ce in ce mai reusite, te-ai fi asteptat ca, odata cu inceperea efectiva a naratiunii originale, lucrurile vor avansa si vor deveni si mai bune, ca rasetele vor face peretii sa vibreze. Nu e asa, din nefericire. Umorul devine unul fortat, iar personajele care se introduc sunt atat de ireale incat nici macar comice nu pot parea. Detectivul este o chintesenta a nereusitelor si a lipsei de ingeniozitate scenaristica. Nu doar ca nu este amuzant, dar cand apare el, filmul are mult de recuperat apoi, pentru a repara dauna provocata de introducerea acestui personaj ciudat.
O mostra de lipsa de umor o reprezinta scena reanimarii uriasului cadavru. Mie personal mi s-a parut aceasta punere in scena, daca e sa facem abstractie de Igor, persoana care activeaza manetele, mai artistica si mai valoroasa fata de cea din pelicula originala a studiourilor Universal. Discursul are mult patos si nu este nimic parodic in el, iar transformarea tanarului urmas al nebunului cercetator, interpretat de Gene Wilder, una foarte reusita. Cred ca astfel de momente, acesta despre care pomeneam si cel de la inceput in care isi tine discursul in fata clasei, sunt elementele care au impresionat o buna parte a criticilor ce i-au laudat prestatia. Insa nu e amuzanta! Iar filmul este o parodie ce nu accentueaza deloc un eveniment cheie din scenariu.
Filmat in alb-negru, ca un memento al filmului clasic, asta dupa o lupta sustinuta dusa de regizor cu casa de productie, si folosindu-se de vechiul amplasament si vechea recuzita a filmului din 1930, productia de fata reuseste sa creeze si o stare vintage autentica si asta ii mai asigura un plus la valoarea finala.
Concluzie: Este filmul care a aratat ca acest gen al comediilor ce parodiaza genul horror nu este unul superficial si lipsit de consistenta, el obtinand 2 nominalizari la ravnitele statuete Oscar. Insa, la fel ca si in cazul indeciziei mele, filmul a fost destul de confuz in aprecierea valorii pentru critica de specialitate, aprecierea diferita de la festival la festival, fiecare juriu gasind o anumita parte buna in el, dar nici unul aceeasi. Are cam tot atatea categorii distincte la care a fost nominalizat cate festivale la care a participat. Acest lucru imi confirma partial parerea ca peliculei ii lipseste un anumit ingredient X care sa o fi propulsat in categoria lucrarilor de neuitat. Nota 7,02!

[alali]

Wrongfully Accused (1999)



Cand nu esti un simplu fugar ratacitor, The Fugitive (1993), iar pentru a-ti demonstra nevinovatia esti instare sa dezlegi un razboi galactic, Star Wars (1977) + Star Wars: Episode V - The Empire Strikes Back (1980), in ajutorul tau fiind gata sa intervina atat Charlie cu ingerii lui, Charlie's Angels - Tv Serie (1976-1981) cat si Harry alaturi de bunul sau prieten John McClane, Dirty Harry (1971) + Die Hard with a Vengeance (1995), vei calatori fara odihna de la nord la sud, North by Northwest (1959) si din trecut in viitor, Back to the Future (1985) pentru a-ti sustine cauza. Demoni de pe alte lumi sa se porneasca impotriva ta, High Spirits (1988), si tot nu vor reusi sa te opreasca, asa cum nici lui Ben-Hur, William Wallace or Ethan Hunt, Ben-Hur (1959) + Braveheart (1995) + Mission: Impossible (1996) nu le-au putut sta nimeni in cale. Plus ca la sfarsit, intr-o atmosfera pur irlandeza, Lord of the Dance (1997), vei dobandi si fata, impreuna cu care, pe puntea celui mai celebru transatlantic, sa visati ca puteti zbura pe deasupra oceanelor lumii, Titanic (1997).
Acest sinopsis realizat in atatea titluri cinematografice, vrea sa demonstreze cat e de mare concentratia de filme bune care sunt citate pe parcursul actualei pelicule. In realitate ele sunt mult mai multe si desi poate nu chiar la fel de notorii, sunt totusi usor de recunoscut. Este, cred, realizarea filmografica ce contine cea mai impresionanta pleiada de trimiteri din intreaga categorie de parodii-spoofs.
In rolul principal, in aplauzele noastre, eternul curtenitor, Don-Juan, (Leslie Nielsen)! Cam rigid, ce-i drept, pentru un astfel de rol si pentru implicatiile ce-i revin din atribuirea lui actorului de 73 de ani, Nielsen se revanseaza compensand prin carisma. Un personaj predestinat filmelor de gen, septuagenarul domn stie cum si unde sa puna accentele, (un discurs pronuntat mai apasat sau o grimasa la momentul potrivit), salvand astfel si scenele terne, insipide, ce nu anunta nimic deosebit. Ca tot fac vorbire de actori, partenera lui Ryan Harrison, Cass Lake, (Melinda McGraw), este si ea asa cum au fost toate rolurile feminine ce au aparut alaturi de celebrul actor, rapitoare, dar, din pacate pentru noi spectatorii, iremediabil cucerita de impozanta prezenta de langa ele.
Simpatic e si credits-ul. Umorul nu se termina odata cu ultima scena a filmuui, cea care aminteste de Titanic-ul lui James Cameron. Citind cu atentie genericul de inchidere, o sa gasim cateva gag-uri savuroase. Numele sunt prezentate in ordine a(na)lfabetica, incepand cu "A-urile". In realitate, un amestec mai perfect decat e in aceasta lista nu se putea realiza nici daca ar fi fost desemnat un orb care sa scoata biletele dintr-un sac. Urmeaza lista interminabila de cascadori, ei ducand greul unui astfel de film. Ultimele doua astfel de dubluri sunt incadrate la rubrica " cascadori ce au fost raniti si acum se agata cu disperare de viata". Apoi se afiseaza numerele castigatoare la loto, meniul zilei, "oamenii de care nu ii pasa nimanui" - derulati pe repede-nainte; etc. La sfarsit de tot apare si precizarea linistitoare pentru militantii drepturilor masinilor: "nici o masina sau vreun camion nu au fost ranite in timpul expoziilor". Asta da usurare.
Concluzie: O comedie cap-coada, buna, ce incorporeaza in interiorul ei momente parodice emblematice pentru multe alte productii celebre. Necesita o cultura cinematografica medie intrucat realizeaza conexiun si cu filme mai putin comerciale dintre care amintesc: The Maltese Falcon (1941), Casablanca (1942), Dark Passage (1947), Ben-Hur (1959) sau North by Northwest (1959). O calduroasa recomandare pentru oricand vreti sa va binedispuneti. Nota 7,04!