Turneu: (Mike Leigh) Life is sweet vs. Le Genou de Claire (Eric Rohmer)

[rvn]

"life is sweet"
as completa un pic titlul si as spune dulce-amara..
clar,Mike Leigh are un stil aparte de a face filme.n-am mai vazut nimic regizat de el pana acum si sincera sa fiu am stat un pic in dubiu pana sa postez mesajul,fiindca evident,trebuie sa ma hotarasc cu votul. si cum e greu sa aleg intre ceva pentru care am o slabiciune si altceva care e completamente nou,e greu.nu stiu ce sa zic,chiar nu stiu..
"life is sweet" n-are ceva extraordinar in el ca realizare tehnica.este simplu, placut si mai ales ciudat.nici nu stii ce sa faci,sa razi sau sa plangi.da,este un fel de rasu-plansu.modul cum Leigh lucreaza cu personajele,originalitatea lor este contemplativa:ramai cu gura cascata si nu-ti vine sa crezi ca pe lumea asta ar putea exista oameni mai sancalii ca astia.
ma gandisem sa fac un fel de poll al ciudateniei personajelor si sa motivam votul,dar m-am razgandit,ca pe urma ne distram prea tare si nu-i frumos sa faci glume pe seama oamenilor care sunt saraci cu duhul de la natura.
nu stiu daca familia asta londoneza este reprezentativa pentru patura ei sociala,dar daca ar fi asa...atunci englezul de rand,saracul,traieste intr-o mizerie crunta(spiritual) si se zbate sa supravietuiasca de pe azi pe maine, bucurandu-se de lucrurile marunte si simple ale rutinei zilnice,neincrezator intr-un sistem politic destul de dur,din cauza caruia exista reminiscente.
cronica de familie e surprinzator de realista.cel putin,mie asa mi s-a parut.oameni obisnuiti,napastuiti de soarta,isi duc zilele inerti,dar fara sa-si piarda umorul.un umor englezesc specific,amar, dar dulce pentru spectator,caci actorii, fac tot posibilul sa fie asa.
cele doua exemplare feminine pe post de fiice gemene,Natalie si Nicola,Wendy,mama si Andy, tatal,formeaza gasca principala.lor,li se alatura Aubrey, prietenul de familie,copticel si tamp,iubitul lui Nicola,un tanar cel putin suspect ca ar avea ceva probleme psihice si Paula,bucatareasa lui Aubrey,care cred ca ii intrece pe toti cu fizionomia.aceste caractere,destul de diferite,te induioseaza prin neputinta lor de a-si invinge frustrarile generate de dizabilitatile lor.mai ales fetele.Natalie este ingrozitor de masculinizata,practicand pana si o meserie de barbat,avand chiar si hobby-uri specifice(scena cu jocul de biliard si felul cum sorbea din paharul de bere),iar Nicola este o tanara cu alura firava,suferind de bulimie,avand pe fondul acesta si un nesatios(dar socant de distractiv!) fetis cu ciocolata(mie asa mi s-a parut a fi,dupa culoare) si cate si mai cate alte damblageli.doar parintii par normali,dar rasul acela strident si fortat,plus gesturile lor si nepasarea ca au asemenea creaturi la usa....nu stiu ce sa zic...e destul de greu de interpretat asa ceva,fiindca trebuie sa faci spectatorul sa treaca brusc de la ras la empatie.e singurul lucru care mi-a placut in mod deosebit la filmul lui Leigh si apoi mi-a captat atentia auditiva,muzica.coloana sonora,dulceaga si vesela, s-a potrivit excelent cu atmosfera din film.

Votez cu Leigh in cazul asta dn doua motive:”genunchiul lui claire” n-a fost chiar atat de convingator,iar Leigh are ceva deosebit,mult mai putin sofisticat si pretentios intelectual ca francezul,dar simplu si natural...

[zeno.marin]

Am inaugurat Eric Rohmer cu "Le genou de Claire", un film cu o structura captivanta prin bizar si care graviteaza pe o orbita foarte inalta in jurul ideii de erotism. Un erotism bizar, fetisist, intelectualizat si de o factura foarte psihanalizabila.

Frivolitate si flirt, intr-o intriga ce pleaca de la o simpla provocare pe care Jerome o accepta dupa principiul... "mananci calule ovaz". Sub pretextul aventurii amoroase experimentale, acesta trece mult dincol de granita legala, daramite morala, pomenindu-ne in mrejele unui sir de relatii cu totul neprincipiale cu minora Laura (intepretata superb de Béatrice Romand).

Interesant e episodul discutiei in care Laura dovedeste o precocitate fantastica in analizele filozofice despre relatiile de dragoste si prietenie, doctrina ei mai matura iesind parca victorioasa din disputa cu Jerome.

Jerome, un pradator hedonist rasfatat si lipsit de scrupule schimba macazul interesului catre ceea ce devin o obsesie fetisista pentru un genunchi golas. Mereu la adapostul invocarii casatoriei iminente, un lup in blana de oaie, acest personaj scandalos nu pridideste sa creeze repulsie cu fiecare secunda care trece, cu fiecare gest si imbratisare ce calca de limita spatiului intim.

Daca Aurorei Cornu putem sa-i scuzam accentul catastrofal de vioara dezacordata, intepretarea actoriceasca artificala nu-i poate trece neobservata. Interesant de stiut cum s-ar fi manifestat obsesia sa de colectionar al experientelor erotice fara suportul scriitoarei (un simplu pretext care-i permite lui Jerome sa actioneze).

[aniela07]

Mi-a placut Le genou de Claire. Este simplu, auster, transparent in ceea ce priveste masinatiunile cu experimentele pe ceilalti de dragul obtinerii de material scriitoricesc pentru ca in final « viata » sa bata experimentarea artificiala. Desi totul incerca sa fie exprimat, ramaneau sentimente, trairi care nu puteau fi verbalizate. Mi-au placut dialogurile care sunt construite ca intr-o carte si gesturile personajelor atent regizate. Pe mine m-a prins acest amestec intre dorinta de planificare si realitatea care scapa mereu acestor planuri. Iar iesirile puerile ale prietenului lui Claire sunt atat de reale si tipic frantuzesti incat au fost cireasa de pe tort pentru mine.

In Life is sweet mi-au placut personajele scrantite, vocea macanita si ironiile Nicolei, impresia de improvizatie, de spontaneitate pe care ti-o lasa filmul. As fi asteptat putin mai multa excentricitate si la nivelul subiectului, nu numai al personajelor.

Votul meu : Eric Rohmer.

[Liviu-]

Daca Aurorei Cornu putem sa-i scuzam accentul catastrofal de vioara dezacordata, intepretarea actoriceasca artificala nu-i poate trece neobservata.

De acord. Peste accent am trecut, poate si din cauza ca nu sunt un foarte bun vorbitor de limba franceza, dar interpretarea a fost oribila, cu niste gesturi faciale penibile uneori. Din fericire ceilalti actori compenseaza.

Intr-adevar, filmul poate parea si poate chiar este mai pretentios, dar mi s-a parut suportabil. E o diferenta diametral opusa intre cele doua tipuri de dialog, adica comparativ cu cel din Life is Sweet. Personal mi-a placut mai mult cel din Life is sweet, mai putin pretentios, dar macar amuzant. Filmul lui Rohmer parca n-a avut cine stie ce de transmis prin dialog, asa ca l-am gasit cumva lipsit de valoare (dialogul in sine, nu faptul ca era un mijloc pentru caracterizarile personajelor). Nu ca in filmul lui Leigh n-ar fi, dar are niste momente placute precum scenele in care apare David Thewlis sau discutia mama-fiica, respectiv sora-sora din final.

rohmer a ales perfect locatia pentru filmari.

Splendid loc intr-adevar, dar am simtit ca lui Rohmer parca ii era frica sa ne arate un cadru in care apare doar natura, fara vreun personaj care sa "trancane", ca si cum ne-am fi pierdut cu totul interesul asupra personajelor daca le-ar fi scos pentru un moment din cadru. Un adevarat poet al naturii (precum Tarkovsky ofc), n-ar fi neglijat natura in asa fel si ne-ar fi aratat-o in adevarata ei splendoare. In schimb Rohmer s-a folosit de ea de parca personajele faceau parte dintr-un tablou (nu in sensul bun), natura era statica, doar o chestie de decor, un obiect despre care personajele sa zica ca-i frumos, dar care frumusete nu ne este aratata pe bune. Lucrul asta m-a enervat si ma face sa-i dau votul meu lui Leigh. Initial aveam intentia sa votez cu Rohmer, dar scriind astea am realizat cat de mult a "pacatuit" Rohmer, mai ales cu asa resurse.

[Mercutio]

Am vazut aseara Le genou de Claire. Fac cateva remarci in afara concursului, daca e permis.
Povestea mi-a sunat a "Legaturi Primejdioase" second hand.
Zic asta pentru ca in filmul de fata, spre deosebire de povestea lui Laclos, predomina reflexia in detrimentul experientei. Personajele, cu exceptia lui Claire si a amicului ei, sunt preocupate in principal sa analizeze, sa vorbeasca despre, relatiile lor, in loc sa le traiasca.
Se spune ca geniul lui Shakespeare consta in a portretiza fiecare personaj intr-un fel unic, disctinct de celelalte, prin fapte si mai ales vorbe. Cunoscatorii in domeniu pot recunoaste un personaj, din cele o mie si ceva, doar dupa cateva replici. Rohmer se afla la polul opus.
Toate personajele par a avea acelasi discurs in acest film. Toti sunt fini psihologi, inclusiv Laura, in ciuda celor 15, 16 ani ai ei. Autorul si filozofia lui de viata transpare din spatele fiecarui personaj.

As zice ca filmul ar fi fost mai bun daca: unu, ar fi avut mai putin text, lucru cel face intr-un fel prea literar, prea repetitiv - il ascultam pe Jerome justificand motivul viitoarei lui casatorii de vreo trei ori - si doi, daca rolul Aurorei ar fost atribuit unei actrite ce ar fi putut contrabalansa jocul lui Brialy. Cred ca si o actrita franceza aleasa la intamplare ar fi jucat mai bine. Nu accentul deranjeaza, cum s-a mai spus aici, ci jocul prost.

Am remarcat cu placere, in schimb, pe tanarul (pe atunci) Fabrice Luchini care avea deja stil. Cativa ani mai tarziu urma sa joace in Contes Immoraux de Walerian Borowczyk. Titlu ce pare a fi o replica la filmele lui Rohmer. Filme in care regasim binecunoscuta dilema morala la care e supus eroul principal. Cineva spunea ca nu exista miza in filmul acesta. Exista si aici insa e aproape insesizabila. Similar acelei categorii de filme criminale denumite "who donne it?", as catergorisi Genunchiul lui Claire (precum si altele ale lui Rohmer, L'amour l'après-midi de exemplu) ca fiind un "he's going do it or not?". Daca in primul caz astepti sa afli cine e criminalul, in al doilea caz astepti sa afli care va fi decizia eroului. Va invige constiinta morala sau nu? Isi va incalca Jerome angajamentul sau nu? Isi va insela Bernard sotia sau nu?

[Liviu-]

Fac cateva remarci in afara concursului, daca e permis.

Chiar te rog, pe tine si pe oricine doreste. E scris si in regulament ca oricine poate comenta, votul nefiind obligatoriu. Importante sunt discutiile, chiar daca sunt doar despre unul din cele doua filme.

[rvn]

Cineva spunea ca nu exista miza in filmul acesta. Exista si aici insa e aproape insesizabila. Similar acelei categorii de filme criminale denumite "who donne it?", as catergorisi Genunchiul lui Claire (precum si altele ale lui Rohmer, L'amour l'après-midi de exemplu) ca fiind un "he's going do it or not?". Daca in primul caz astepti sa afli cine e criminalul, in al doilea caz astepti sa afli care va fi decizia eroului. Va invige constiinta morala sau nu? Isi va incalca Jerome angajamentul sau nu? Isi va insela Bernard sotia sau nu?

dar, nu e important daca va insela sau nu! cred ca oricum deja putem vorbi de infidelitate,atata vremecat si Jerome si Bernard,si-au atins scopul!de fapt, cei doi au mers pana la final! nu trebuie neaparat sa ajungi in pat cu ispita. exista o mare diversitate de dorinte intr-o astfel de relatie,de exemplu,Bernard dorea doar o prezenta feminina cu care doar sa vorbeasca,sa-l asculte si sa inlocuiasca lipsa sotiei in cateva indeletniciri domestice comune( cumparaturile,sa zicem),iar Jerome,avea un micut fetis cu genunchiul si nu s-a lasat pana nu l-a atins!
nu cred ca ei doreau sa mearga mai departe.daca ar fi vrut, filmele lui rohmer ar fi fost despre niste simple relatii extraconjugale fara nici un chichirez.

LATER EDIT: e pacat sa postezi in afara concursului.daca tot ai fost curios sa vezi rohmerul,incearca si filmul englezesc. ceva ma face sa cred ca n-o sa-ti para rau daca vei pierde 2 ore din viata cu el.
in alta ordine de idei, ai facut un pas,ai ajuns la mijlocul lacului. mergi mai departe,pana ajungi pe malul celalalt,daca tot ai luat-o pe drumul asta!

[Mercutio]

...incearca si filmul englezesc...

il caut inca, e pe lista mea.