Turneu: (Mike Leigh) Life is sweet vs. Le Genou de Claire (Eric Rohmer)
 

Meci: (A3. Mike Leigh) Life is sweet vs. Le Genou de Claire (A4. Eric Rohmer)

Rezultat: 4 - 3

Perioada de votare: 15 august 2011 - 21 august 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Pentru cei interesati, Le Genou de Claire se gaseste pe Youtube:
http://www.youtube.com/watch?v=C7k3Rs4g9cA

Le Genou de Claire - Jezas, what a snorefest, what a bore...(:| Un Humbert Humbert de mucava, cu look de Scorsese la tineretze se tot plimba prin cadru si debiteaza platitudine dupa platitudine, cu pretentii de pilde intelectuale, secondat de o romanca care-i tine isonul. Dupa trei sferturi din film, atinge genunchiul unei nimfete. De dragul romancei, cica.
Ce talent are Rohmer asta de a bate apa in piua, ma uimeste cu fiecare film.

2/10

Merg si eu pe Leigh . N-am vazut ''Genunchiul..'' dar nu pot sa zic ca Rohmer m-a umplut de entuziasm cu filmele lui ( 3-4 cite am vazut ). Poate ca ''Noaptea mea cu Maude '' a mai mers dar in rest prea multa gargarageala ; ca-n ''Conte d 'hiver '' barbatii cu vorbaraia si femeia cu obsesiile trecutului si cu orgasme lipsa la inventar .In plus in filmul lui Romica nu vine nimeni cu ditamai ananasul la intilnire .;)

Le genou de Claire

Genunchiul e al 5-lea film din ciclul "6 povesti morale" si daca ar avea intr-adevar o morala aia ar putea fi: Dom'le cu fumeile astea nu-i loc de intors. Cand se apuca ele sa-si teasa panza in jurul tau atunci nu prea mai e pe unde sa scoti camasa onorabil.
Dar chestia cu morala e doar o momeala, un punct de plecare si bineinteles ca orice femeie poate afla cine-i sefu.

Fond:
Lacul Annecy si culmile spectaculoase din jurul lui, fotografiate de Néstor Almendros (Days of Heaven) in asa fel incat sa sporeasca senzatia de vulnerabilitate si intimitate, invitandu-te sa gusti din tot ce-ti iese in cale. Marcajele temporale scrise de mana cu cerneala bleu-clair si care dau senzatia de jurnal erotic.

Forme:
- Jerome, diplomat inca viabil, aflat pe punctul de a se aseza la casa lui care isi petrece o ultima vacanta singur. Interpretat de singurul actor profesionist la momentul turnarii filmului: Jean-Claude Brialy.
- romanca Aurora (interpretata de Aurora Cornu, fosta sotie a lui Marin Preda) - aventura de odinioara, acum gogishica pufoasa si calda pentru care nu esti decat (sau in primul rand) un potential personaj pt cartea ei si care te ia cu accentul ei funny si cu filosofeala si romanul la care scrie pana te trezesti muscand din ea.
- lolita Laura, nu e frumoasa, nu reprezinta nici un pericol, pana cand realizezi ca te-a dus pe degete si iti pune creierii si principiile pe bigudiuri in clipa in care te dai si la ea.
- Claire, bunaciunea pe care ti se pune pata si care te trateaza cu o indiferenta care te provoaca si mai mult.

Din asemenea date de plecare un regizor mai brut ar fi stricat un film, fiind prea explicit. Rohmer picteaza doar cu umbre si filmul lui e provocator si te absoarbe in dualitatea lui ratiune-placere ca intr-o vacanta.


nota 2 (din 2)



Life Is Sweet

"Oh blimey !!" (am incheiat citatul). (La un moment dat aveam de gand sa ma apuc sa numar de cate ori are sa mai repete femeia aia exclamatia asta)

"Viata..." e dulce intr-adevar. Atat de dulce ca dupa ce am terminat cu "ea" simteam nevoia sa rontzai niste pickles ceva. Desi am incercat sa nu-l compar cu "Le genou" in timpul vizionarii, subconstient n-am reusit. As it went, ma simteam ca un licean pedepsit de director sa-si petreaca sambata seara inchis in laboratorul de chimie cu tocilarii clasei, in loc sa iasa cu fetele in oras.

Filmul este (si face tot posibilul sa arate cat e de mandru de asta) un freak show. N-am nici o problema cu asta, sunt si britanicii oameni (sper ca din fericire nu sunt asa toti altfel am pus-o), dar am o problema cu faptul ca it tries too damn hard sa faca din aceasta poveste socialista (a propos, cum plm (arguably) cei mai in voga cinesti britanici ai momentului - tov Leigh Mike si tov Loach Ken sunt ambii amandoi niste comunisti sadea ?) o poveste de viata.

Aveam o presimtire, banuiam eu ceva, asa ca mi-am zis ca inainte de a viziona aceasta opera trebuie sa ma imunizez cumva, ca un vaccin pe care-l faci inainte de a pleca in safari, asa ca am zis sa ascult ceva siropos dar a-biotic si m-am apucat sa fac un karaoke pe "21 guns". A ajutat. Dar virusul a fost mai puternic.

In primul sfert de ora, toate personajele concurau unii cu altii pe 3 planuri: care are ochelari mai penali, care vorbeste mai pitigaiat si care debiteaza mai multe cuvinte (care se voiau inteligente / amuzante) pe unitatea de timp. Apoi am inceput sa-mi dau seama ca soundtrackul asta parca seamana cu muzica de la circ, de cand eram mic (probabil, subtil, se sugera ca Viata e un Circ. Ce sa zic. Deep). Apoi am realizat ca e primul film in care-l vad pe eternul Jim Broadbent - tanar (si eu care credeam ca omul asta a fost dintotdeauna moshulik, cel putin eu numai filme cu el asa vazusem).

Apoi mai erau astia doi tineri, copii lu' Jim B, dar oricat am incercat n-am reusit sa-mi dau seama care din ei era baiat si care fata sau daca erau amandoi fete sau baieti si la un moment dat am renuntat sa mai incerc. Apoi sotia lui Jim B a zis ceva profund uneia din cele 2 fete (sau baieti). Cica "No, I'm not perfect but I'm up there fighting !". Atunci am realizat ca Revolutia Socialista nu va muri niciodata. Si ca Omul Nou va triumfa.

nota 0 (din oricat)


Vot: Le genou de Claire

Life is sweet

Cred ca meciul asta e mai putin interesant, mai ales in ceea ce priveste filmele in sine, dar poate chiar si al discutiilor. Nu am prea mult de zis despre cel britanic. Sunt la al treilea Leigh si incep sa cred ca dialogul abundent e un trademark de-al sau. Doar ca spre deosebire de Naked (l-as revedea cu cea mai mare placere daca o sa se ajunga si la el), dialogurile sunt mai putin interesante si curg intr-un ritm mai putin alert. Pare un film despre viata simpla si... dulce, mai mult sau mai putin, fara pretentii. Din pacate tocmai din cauza acestei lipse de pretentii filmul n-a reusit sa-mi trezeasca vreo emotie, desi a reusit sa scoata cateva rasete. Personal ma fascineaza si dialogurile rapide cu accentul si expresiile lor britanice. Cu toate astea, desi e un film destul de scurt, senzatia mea a fost cumva contradictorie lungimii sale, iar lucrul asta s-a intamplat din alt motiv decat plictiseala. Motivul a fost irelevanta povestii. Problemele lor simple nu m-au interesat, personajele caricaturi erau amuzante, iar singurul motiv pentru a vedea filmul cred ca-s chiar ele.

Sa vad si filmul lui Rohmer, dar, dupa comentariile anterioare, am ceva retineri.


Nu stiu sigur daca ai vrut sa votezi. In caz ca ai vrut te anunt ca trebuie sa vezi ambele filme pentru a fi luat votul in considerare.

Sa vezi ce interesante or sa fie discutiile cand vor vota 2-3 useri pe meci.

Din lac in putz. Meciul asta-i dezastru, clar. Daca Rohmer ne-a servit un rahat cu motz, asta-i doar rahat simplu. Lame de-a dreptul, n-am crezut ca Leigh poate scoate asa ceva. Umor grotesc si de prost gust cit incape, in loc de personaje, niste caricaturi jenante. O singura scena mai de doamne ajuta, spre final, intre Alison Steadman si Jane Horrocks. Dar, plasata intre doua risete cu iz de capra debila, e fix pula. M-am enervat, ma abtin de la vot in meciul asta...

O discutie interesanta poate fi purtata chiar si intre doi oameni. Oricum nu va fi cazul, turneul asta e prea misto ca sa nu atraga mai multa lume. Am (re)vazut Le genou... dar nu comentez pana nu vad si ce-a facut Leigh.

Le genou de Claire - Bla, bla bla, genunchi, hai sa vedem ce ar fi daca ar fi, doar ca nu e, le fin. N-am sa inteleg nicodata de ce Le genou de Claire e considerat unul din filmele importante a lui Rohmer. E in esenta un joc superficial cu una din temele clasice frantuzesti, dragostea intre un barbat matur si o fata tanara. Personajele nu se comporta credibil, filmul nu are miza si sfarseste prin a fi doua ore de trancaneala vag inteligenta. Rohmer poate fi foarte agreabil si cateodata chiar sclipitor in filme ca "L'amour, l'apres midi", unde totul se leaga si exista o tensiune si un suspans real. Din pacate nu e cazul aici.

Life is sweet - Nu stiu cat de mult a contribuit faptul ca voiam ceva usor dupa atata filozofie si ca ma asteptam la ce e mai rau din ce citisem pe thread, dar Life is Sweet mi-a placut. E un feel-good movie autentic, pe care tocmai datorita simplitatii sale nu-l banuiesti de ipocrizie. Actiunea se centreaza in jurul unei familii si a prietenilor acestora. Toti sunt ciudati in aparenta, in fond reprezinta diverse grupuri sociale, mai ales din zona clasei de mijloc si de jos. Ar putea fi chiar considerat un film "muncitoresc" - tatal e bucatar, mama vanzatoare si ocazional chelnerita, una din fiice e instalator (serios!) iar celalta somera si bulimica. Leigh are o doza mare de simpatie pentru fiecare personaj, iar atunci cand rade de ciudateniile fiecaruia, nu se simte nici o picatura de rautate. Problemele prin care trec personajele sunt tratate cu acelasi spirit muncitoresc, ideea de baza fiind ca trebuie sa infrunti viata cu simtul umorului si cu multa vointa.

Desi tin mult la Rohmer, Le genou de Claire e mai aproape de snobism intelectual, decat de rafinamentul psihologic cu care ne trateaza de obicei. Votul meu merge la Leigh, good old lad!

Tocmai asta e problema, nu mi s-a parut autentic ci fals. Pornind de la overacting si pina la ciudateniile alea fara nici un rost. Daca aceasta ciudatenie ar fi fost motivata cumva era ok. Insa, din ceea ce am vazut eu, Leigh ne-a oferit mai mult un freak show decit povestea unei familii. Unele personaje parca vin direct din Austin Powers. Pe Timothy Spall, un actor cu potential, l-a transformat intr-un fat fuck freak. De ce? Care-i ratiunea lui de a exista in film? Si in Naked exista ciudatenie, dar acolo e folosita cu cap...

Eu am luat Life is Sweet mai degraba ca o comedie, decat ca film social. Din perspectiva asta, e ca si cum te-ai plange ca Jim Carrey se stramba in The Mask. Ciudateniile sunt pur si simplu pentru efect comedic, dar filmul nu e un freak show! Exista o gramada de working class people care se regasesc in personajele filmului. Leigh incearca sa le descreteasca fruntile si sa ii incurajeze, iar mie imi e clar ca tine cu adevarat la ei. Da, la Timothy Spall s-a exagerat, dar e un personaj secundar.

Vazut si eu Genunchiul. Destul de splendid. Peisagistica misto, personaje interesante (mai putin romanca) bine jucate (mai putin romanca) si binte intricate, atmosfera degajata si languroasa sustinuta perfect de la cap la coada si de sporovaielile interminabile fara (!) pretentii intelectuale asa cum il acuza Windom, insa pe alocuri obligandu-te sa-i sanctionezi lipsa de tensiune (asa cum il acuza Twinsen); inteleg ca se axeaza pe o perspectiva optimista, dar totusi, o minima doza de conflict e indispensabila altfel se ajunge la siroposenie sau utopii imbecilizatoare, in cel mai rau caz si la letargie in cel mai bun.

8/10

LE:
Vazut si leigh-ul. Extraordinar film. Mai ales raportat la asteptarile cu care l-am aprehendat. Ciudatenia pe care i-o reclama Windom si Chambord nu mi se pare atat de umflata pe cat sugereaza ei , cu atat mai putin sa fie vorba de freakshow. Eu as numi-o diferenta. Ma rog, e o chestiune de semantica, dar chiar daca ciudatenie e termenul correct nu vad de unde problemele. Oamenii care nu-s ca noi sunt ciudati si-n realitate, iar personajele lui Leigh sunt reale. Pe mine m-au convins, le-am crezut. Intrebarea, mi se pare mie, nu e cat de ciudate sunt ci cat de vii sunt. Am luat si eu in considerare posibilitate de exagerare si inteleg pe ce va sunt fundate reprosurile (Chambord) dar tin sa va reamintesc banalitatea (si realitatea) ca cin-s-aseamana s-aduna. O familie de jerpeliti materialmente si saraci cu duhul intelectualmente si culturalmente n-avea cum sa atraga un anturaj mai breaz. Poate s-a exagerat un pic la Aubrey (ochelarii si sapca, atat) si la bucatareasa lui insa "caricaturi jenante" (Windom) ? Scena cu betia si scandalul de la restaurant e de un realism aproape deprimant [replica "I want to fuck you Wendy" si administrarea cuvantului fuck in general ( pt care eu am o slabiciune si pe care il consider in stare de minuni daca e dozat si plasat adecvat – de ex in Mulholland Drive, prima oara cand pronunta Naomi Watts cuvantul, daca nu ma-nsel e prima oara in tot filmul, dupa ce revine la realitate, imi produce electrosocuri de fiecare data. Scuzati digresiunea) in contextul naiv si optimist al filmului, rasturnarea meselor, cadrul cu el intins pe spate pe podea in chiloti] . O alta scena soc, e cea in care apare la orizont prietenul Nicola-ei. Ea care pana atunci parea copil innocent, incepe sa-l french kissuiasa p-ala (de ce urmeaza nici nu mai e nevoie sa amintesc). It killed me. Da asa, functioneaza filmul: incepe luandu-te pe sus cu o briza de umor nevinovat si dup-aceea da cu tine de pamant. Filmul devine progresiv din ce in ce mai trist cu cat se apropie de final. Personajele incep sa-si exfolieze invelisul protector al ridicolului sau cinismului si sa scoata la lumina vulnerabilitatea aia atat de induiosatoare a tutror fiintelor umane. In sensul isi dezvaluie spledoarea ultimele trei secvente cu Nicola - dialogurile cu prietenul, cu maica-sa si cu sora-sa.

9/10

Vot: Leigh

"genunchiul lui claire"
pai,cred ca in filmul asta, arahnida de care vorbea omu ca se fofileaza in "conte d'hiver", aici are trei capete...asta...trei trupuri:doua de nympheta si al treilea, mai copt si mult mai periculos,avand "experienta' mult mai vasta in tesutul lipicios
asadar,e clar:avem 4 bucati de personaje rohmeriene autentice.imi place rohmer,recunosc,in primul rand tocmai din cauza tipologiei personajelor sale si a modului cum se "joaca" el,ca regizor, cu ele,ce-si imagineaza sa puna in scena pentru acestea:situatii comice,hilare,in care barbati(si femei),intelectuali, altminteri bine situati in clasa sociala burgheza,isi permit sa se fandoseasca in decoruri exclusiviste,ravnind la carnita "proaspata" ,flirtand cu toate mijloacele lingvistice sofisticate,pana la satisfacerea placerii, la randul ei "delicata",de care sufera si din cauza careia sunt deprimati.
si in cazul penultimului film din seria”six moral tales”,ca si in ultimul,care mi-a placut si mie mai mult,barbatul este pus neasteptat, fata in fata cu ispita,cu tentatia.supliciu placut pentru el,mai ales ca in cazul lui Jerome, eroul nostru din „genunchiul lui claire”,sunt trei la numar si diferite ca potential de cucerire:o mama batraioara dar inca periculos de atragatoare si fiicele ei adolescente,ciresele de pe tort.si cum lui Jerome ii place cel mai mult glazura,o adulmeca pofticios,dar retinut,pana nu mai poate sa reziste fara sa guste.de data asta ,cireasa a avut ceva aparte care sa atraga barbatul:genunchiul,o parte anatomica interesanta si destul de bizara pe post de fetis.

"Life Is Sweet"
Ce se poate spune de bine despre acest film este ca, pentru toate cele 100 de minute ale sale, nu este niciodata cu adevarat plicitisitor, iar excentricitatile personajelor reusesc sa provoace macar zambete acolo unde este nevoie (desi eu am ras chiar tare de vreo doua ori). Mai mult, Jim Broadbent si Alison Steadman fac un cuplu credibil, in toate nebunia asigurata de fiicele lor sau de personajele lui Stephen Rea si - mai ales - Timothy Spall. L-as mai mentiona si pe David Thewlis, care fura pasiv fiecare dintre cele doua scene ale sale, iar faptul ca Dick Pope este in spatele camerei de filmat a avut rolul de a ma reasigura, oferind cateva "delicii" pe parcurs (tracking-ul cu Jim Broadbent dand indicatii in bucatarie, sau atmosfera unica a restaurantului lui Aubrey).
Totusi, "Life is Sweet" nu este un film adevarat. Cu tot respectul pentru Leigh, acest film de-abia daca este regizat. Stiu ca metoda lui implica improvizatii si experimente, dar acesta este singurul sau film in care nu mi-am putut da seama daca unele scene fac parte din conceptia filmului sau sunt numai adaugate ca umplutura. Sunt prea multe inflorituri in "scenariu", care, cred, ne indeparteaza de la ce putea fi o poveste destul de simpla, onesta si directa despre un cuplu si fiica lor deja adulta care incearca sa-si gaseasca drumul prin viata. Mi-a placut "Life is Sweet" cat a durat, dar nu cred ca o sa imi ramana prea mult in amintire.

"Le genou de Claire"
In mai multe filme de-ale lui Rohmer, exista cate un personaj care, macar la sfarsit, stie mai multe decat celelalte despre adevaratul decurs al povestii din care fac parte. In "Le genou de Claire", acest personaj nu este protagonistul Jean-Claude Brialy, ci scriitoarea jucata de Aurora Cornu. Sigur, calitatea interpretarii este oribila, replicile sunt telegrafiate, iar accentul te zgarie pe urechi, dar - sincer - acest lucru conteaza mai putin. In timp ce Jerome (Brialy) incearca sa patrunda in vietile celor din jur, este Aurora cea careia i se destainuie atat el, cat si alte personaje si - in excelentul cadru final - adevaratul deznodaman al micii povesti.
Este chiar o incantare sa vezi cum se succed elementele povestii in "Le genou de Claire", precum intoarcerea paginilor unei carti.
Iar ca unul dintre asa-numite filme "de vacanta" a lui Rohmer, "Le genou de Claire" profita la maxim de peisajul natural (dar si de cel antropizat) al lacului Annecy, al localitati cu acelasi nume si statiunilor dimprejur. Putin filme filmate "en plein soleil" arata atat de bine. Rohmer se joaca nu numai cu culorile, dar si cu activitatile estivale "obisnuit". Nu multe povesti compuse numai din lenevit la soare, meciuri de tenis si plimbari cu barca prin ploaie reusesc sa fie interesante.
Pentru mine conteaza mai putin despre ce este vorba in acest film. E multa gargara in acest film dar nu cred ca Jerome trebuie luat in serios, cu toate lamentarile si asa-zisa sa fixatie pentru genunchiul Clairei. Mai degraba ma intereseaza regia lui Rohmer, foarte precisa, dar lasand loc pentru interpretari. In fond, toate rationalizarile personajelor nu sunt decat incercari de a da sens unei istorii absurde.
A, da, si Béatrice Romand e extraordinara.


Votez cu Rohmer, fara ezitare.

Ei, aici e buba. Daca toate elucubrațiile astea erau realizate macar sub cupola unei "licente artistice", putea sa fie iertat. Insa exista in film o doza sanatoasa de umor a la American Pie, caruia eu nu i-am vazut deloc rostul. Tot comportamentul ala impins la extrem, pentru ce mai exact? Ca sa demonstreze... Scena aceea din local de care vorbeste Federico mi s-a parut destul de grotesca. Adica, nu poti lua in serios comportamentul personajului in scena respectiva, dupa ce, pina in acel moment, ratiunea sa de a exista in film este legata strict de giumbuslicurile pe care le face. La fel, cu Alison Steadman. Intr-adevar, ne ofera o scena dramatica reusita catre final. Pentru ca in secventa urmatoare sa rida din nou aiurea ca proasta in tirg. Este una dintre hibele filmului - face echilibristica intre comedie si drama, cazind iar si iar in nas, la fiecare pas.

Da, sunt de acord. Nu cred ca au stiut daca vor sa faca o comedie sau o drama...

Cat despre Steadman, cred ca exuberanta ei in anumite scene putea fi mai bine gestionata. Practic, toate scenele cu ea si Timothy Spall sunt foarte nelalocul lor. Dar in scenele "de familie", nu ma deranjeaza deloc, mai ales ca si personajul Broadbent pare sa aiba acelasi simt al umorului.

am avut norocul sa vad cu ochii mei(chiar daca pentru foarte scurt timp) zona turistica respectiva.imaginile din film n-aveau cum sa arate altfel,decat ca in realitate.rohmer a ales perfect locatia pentru filmari.poate daca nu era cadrul natural absolut superb,plictiseala trancanelilor ar fi fost insuportabila.

Da, cadrul natural mi-a amintit de comediile erotice nemtesti de pe SAT1 simbata seara. Sweet memories of times gone by... Pentru asta are un punct. Glumesc. No soup for you. Next.

man, imi plac intovarasirile de cuvinte pe care le faci. :)
tre' sa vad si eu filmul.