Într-un interviu recent dat publicaţiei Films in Frame, fostul redactor-şef al prestigioasei reviste Cahiers du Cinema, Charles Tesson, spunea: „Ce îmi place la un film e să simt necesitatea care l-a făcut să se nască”. Este un sentiment din ce în ce mai rar în cinema-ul european, care recurge şi el tot mai des la reţete şi mesaje preambalate, dar mai ales la cinema-ul hollywoodian, unde adesea unica raţiune de a fi a unui film e să facă profit. Din păcate Haunted Mansion/Casa bântuită nu face excepţie, deşi nu este complet lipsit de merite. Iată mai jos la ce să te aştepţi de la acest film prezent deja în cinematografe atât în versiune dublată, cât şi în versiune subtitrată.
Inspirată de una din principalele atracţii ale parcurilor de distracţie Disneyworld, Casa bântuită (aflăm cu amuzament din The Wall Street Journal că atracţia este o locaţie favorită a americanilor pentru a împrăştia cenuşa rudelor decedate) reuneşte un ansamblu de actori într-o răfuială pe viaţă şi pe moarte între cei vii şi sutele de fantome ce populează un impozant conac din statul Louisiana. În centrul atenţiei sunt Gabbie (Rosario Dawson) şi fiul ei, Travis (Chase W. Dillon), care experimentează primii activităţile paranormale din conac, lor alăturându-se astrofizicianul Ben (LaKeith Stanfield), profesorul universitar Bruce (Danny DeVito), clarvăzătoarea Harriet (Tiffany Haddish) şi preotul Kent (Owen Wilson). Trebuie spus că lor li se alătură mai mulţi actori cunoscuţi, inclusiv o celebră actriţă care nu apare pe generic.
Casa bântuită este un film doldora de efecte speciale, sute de fantome de toate felurile plutind la un moment de-a lungul şi de-a latul ecranului. Scenariul nu e prin nimic original, dar ţese câteva intrigi secundare despre acceptare, despre cum poţi să treci peste o tragedie şi despre cum ne putem găsi salvarea în cei din jur. Povestea vorbeşte şi despre vulnerabilitate şi onestitate şi-şi scoate rând pe rând personajele din zona de confort (dacă a fi prizonieri într-o casă bântuită poate fi o zonă de confort), forţându-le să-şi înveţe lecţiile şi să-şi ajusteze perspectiva asupra lumii. Un mare plus al filmului? Nu este 3D! Multele scene de noapte şi multitudinea de efecte speciale ar fi făcut vizionarea mult prea obositoare...
Trebuie spus că această comedie horror nu reuşeşte să-şi ţină încontinuu în priză publicul adult, ea fiind destinată mai degrabă familiilor cu copii adolescenţi: părinţii s-ar putea distra şi pe seama reacţiei copiilor la micile sperieturi care ritmează povestea (fără să fie întru totul bântuitoare). Publicul tânăr l-ar putea considera ataşant şi pe Travis, un puşti care, când toţi ceilalţi copii se tem de monstrul din dulap sau de sub pat, trăieşte într-un conac unde monştrii se ascund la fiece pas şi nu ezită nicio clipă să interacţioneze cu cei vii.
Treptat, filmul construieşte un villain supernatural (cu vocea aproape imposibil de recunoscut a lui Jared Leto), dar surprinde cu alegerea de a-l face pe acesta să arate fix ca un Grinch mort (şi uşor în stare de putrefacţie). Revenind la citatul din primul paragraf, nu sunt multe lucruri care să sugereze necesitatea acestui film de a exista (în afară de faptul că e o reclamă de două ore la parcurile de distracţie Disney) şi poate că rostul său ar fi fost altul în octombrie, când ar fi putut fi unicul film de la Halloween care să poată fi văzut şi de copii...
