Back to Black: mai bun şi mai onest ca Bohemian Rhapsody

de Ştefan Dobroiu în 9 Apr 2024
Românii văd filmul despre viaţa lui Amy Winehouse cu o lună înaintea americanilor

Este incredibil de greu să faci un film biografic despre o personalitate a muzicii fără să pici în convenţional şi fără să-ţi ridici în slăvi protagonistul. Gen eminamente "formulat" (termen peiorativ, ca vinul "pastilat") şi care se mulţumeşte adesea să fie doar un album "Greatest Hits" vizual, muzicalul biografic are un nou reprezentant în Back to Black, povestea britanicei Amy Winehouse, posesoare a uneia dintre cele mai hipnotizante voci înregistrate vreodată, dar şi protagonistă a unui destin de-a dreptul tragic. Regizat de Sam Taylor-Johnson (cel mai notoriu titlu din cariera ei este, din păcate, Fifty Shades of Grey), premiera de vineri o omagiază onest pe Winehouse, aproximându-i fidel combinaţia de talent şi excese.

Comparaţia cu Bohemian Rhapsody nu e deloc întâmplătoare. Deşi filmul despre viaţa lui Freddie Mercury a fost, până la apariţia lui Oppenheimer, biopic-ul cu cele mai mari încasări din istorie (neajustate cu inflaţia), este foarte greu să găseşti un reprezentant al genului mai încărcat de neadevăruri. De la scena când Freddie se aşază la pian şi "improvizează" la virgulă versiunea de album a unui cântec celebru până la transformarea sa în villain-ul care a dus la destrămarea trupei Queen, Bohemian Rhapsody deranjează cu libertăţile impardonabile pe care şi le ia în rearanjarea vieţii lui Mercury ca să dea bine pe ecran.

Dar Back to Black nu face asta şi motivul este unul cât se poate de simplu: nu are cum. Ascensiunea ultrarapidă a lui Amy Winehouse (puţini conştientizează că ea a murit la doar 27 de ani) a transformat-o într-un cal de bătaie al presei şi, chiar dacă a trăit înainte de perioada când fiecare neica-nimeni e considerat un influencer pentru că are câteva sute de mii de urmăritori pe Insta, tot ce a făcut ea, exemplar sau îngrijorător, s-a desfăşurat în ochii avizi ai presei obsedate să profite de popularitatea ei. Aproape tot ce vezi pe ecran este documentat cu imagini publice, inclusiv viziunea lui Winehouse despre onestitatea obligatorie a cântăreţului în relaţia cu publicul.

Back to Black reuşeşte să transmită o emoţie ieşită din comun. Ca jurnalist de film, una dintre cele mai amuzante reacţii la anunţul că cine ştie ce biopic intră în producţie este că "actriţa cutare nu arată ca prinţesa Diana sau Marilyn Monroe". Dragilor, nimeni nu arată exact ca prinţesa Diana sau Marilyn Monroe. Absolut nimeni. Dar ce face Marisa Abela în Back to Black este să se lase literalmente posedată de spiritul lui Amy Winehouse şi să comunice convingător atât talentul, cât şi tragedia. Conform mai multor declaraţii, Abela interpretează singură melodiile lui Winehouse şi doar o ureche foarte antrenată ar percepe diferenţa...

Dincolo de muzică (pe lângă melodiile lui Winehouse şi a marilor nume ale muzicii care au influenţat-o, de coloana sonoră s-a ocupat celebrul Nick Cave) şi de sentimente, Back to Black vorbeşte fără menajamente despre adicţie, bulimie, relaţii nesănătoase (Jack O'Connell foarte bun în rolul lui Blake Fielder-Civil, cu care Winehouse a avut o relaţie mutual distructivă) şi efectele toxice ale faimei. Winehouse a murit înainte să devină cu adevărat un star şi nu a trebuit să facă compromisuri pentru a rămâne în atenţia publicului, iar asta face Back to Black încă şi mai apt să discute relaţia dintre talent şi pericolul de a trăi prea mult, prea intens şi prea repede.

La sfârşit rămâi cu un sentiment de tristeţe în faţa irosirii unei voci extraordinare şi a unei perspective mai mult decât personale despre muzică. "Nu vreau decât ca oamenii să-mi audă vocea şi să uite de necazuri pentru cinci minute", spunea Winehouse, iar Back to Black îi reflectă foarte bine atât modestia, cât şi reticenţa în a juca jocul industriei muzicale.

Exploreaza subiecte similare:

Back to Black, Sam Taylor-Johnson, Fifty Shades of Grey, Bohemian Rhapsody, Marisa Abela, Jack O'Connell, Oppenheimer

Alte știri din cinema

Următorul blockbuster cu Brad Pitt în rolul principal va fi...

Pitt, Jerry Bruckheimer şi echipa lui Top Gun 2 fac un film IMAX care ar trebui să spulbere Jurassic World 4

Fenomenul Yellowstone: blestemul pământului

Câteva vorbe despre acest Dallas modern, ajuns la o audienţă globală de 100 de milioane de spectatori

Tracker/Urmăritorul: supradoză de Americana

Câteva explicaţii ale popularităţii globale a serialului cu Justin Hartley

Reacţii la The Acolyte, serialul al cărui rating este dezactivat pe Imdb

Serialul Star Wars este disponibil de azi pe Disney+, şi în România

Părerea ta

Spune-ţi părerea
vyydo pe 9 aprilie 2024 18:00
Bohemian Rhapsody a fost slavit pentru ca era vorba despre un barbat gay. filmul despre elvis, unde actorul chiar si-a folosit vocea sa cante nu a fost sa mediatizat ca barbatul era normal
WreckItRalphMacchio pe 14 aprilie 2024 09:46
Incasarile lui Bohemian Rhapsody si Elvis te contrazic. Oamenilor pur si simplu le-a placut mai mult B. Rhapsody si de aia s-au dus mai multi sa-l vada. Nu e cazul sa vezi o conspiratie impotriva barbatilor albi "normali". Apropo de normalitate, Elvis avea 24 de ani si avea o relatie cu Priscilla care avea 14 ani.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells