„Q.E.D.” - Andrei Gruzsniczki

[LUTARIM]

„Q.E.D.” – ceea ce nu prea s-a demonstrat

„Q.E.D.” (Quod Erat Demonstrandum) era prezentat undeva ca potențial cel mai bun film al anului 2014. Numai cine nu a trăit în așa-zisul comunism putea face o astfel de afirmație! Nu poți reduce „presiunea securității” la doar atât! Pe de altă parte, ca să fii convingător, nu trebuie să eludezi adevărul. Un secretar de partid avea plan de „invenții și inovații”. Elevii noștri participau la olimpiade internaționale și „partidul” se lăuda cu rezultatele lor, ca și cu ale sportivilor. Nu ar fi scăpat ocazia să se laude cu articolele științifice publicate în reviste străine! Neverosimil este și ca „puștiul” ăla de Florin Piersic jr. să vrea să fie general la 45 de ani! În treacăt fie spus, în ultimii 10 ani au fost făcuți mai mulți generali decât a făcut Ceaușescu în 25! Au existat, firește, și astfel de „personaje” , dar altfel motivate. Într-adevăr, orice ofițer voia să înainteze în grad, dar nu pentru bani, pentru că nu avea ce face cu ei, nu pentru faimă sau orgoliu, ci pentru că „orice superior avea un superior” , și cu cât aveai grad mai mare, cu atât aveai mai puțini superiori. Dacă ne gândim că „ordinul nu se discută, se execută”, cred că e clar ce vreau să spun!
Sunt multe alte inadvertențe în acest film. Una ar fi că abia spre final Elena Buciuman este exclusă din partid. În realitate, primul lucru care se făcea „legal”, oficial, declarat, era excluderea din partid și retrogradarea, la mătură, în momentul în care cereai să pleci din țară. Motivul era protejarea secretelor de producție, de stat etc. Se marșează pe trădare din partea celor mai apropiați prieteni. În realitate, în cele mai multe cazuri, aceasta era mimată. Oamenii se solidarizau instant. Predomina solidarizarea, nu trădarea. Securitatea nu se de nimicuri. Sunt cazuri, astăzi cunoscute, de condamnare pentru înaltă trădare, dar miza era cu totul alta. Pârvulescu, cel care a spus că nu e corect ca Ceaușescu să fie candidat unic la congresul partidului, a fost marginalizat, dar nu a fost martirizat, pentru că era în atenția opiniei publice. Un fost coleg de-al meu de facultate, inginer - șef, cu perspective să ajungă director, a fost exclus din partid pe acest motiv, mutat în altă localitate „în interes de serviciu”, soția în alta, fratele și cei care au încercat să-i ia apărarea au avut de asemenea de suferit. Cel mai mare pericol era „spargerea unanimității”. Și, într-adevăr, când s-a produs o fisură, s-a făcut totul pulbere!
Nici plecarea din țară pentru „reîntregirea familiei” nu era așa de simplă cum pare în film. Era un eșec personal al securistului care se ocupa de caz, trebuia să găsească tot felul de pretexte, măcar să amâne evenimentul.

Finalul, cel mai puternic moment al filmului „Q.E.D.”, din punct de vedere emoțional, a fost ratat. Reacția personajelor, de fapt lipsa de reacție atunci când li se controlează bagajele în aeroport, deconspiră farsa care i se joacă securistului. Am putea pune acest lucru pe seama faptului că maturii „erau vaccinați”, dar personal nu li se mai întâmplase așa ceva, deci nu se justifică stăpânirea lor de sine. În niciun caz, copilul nu s-ar fi putut stăpâni, văzând că perspectiva de a ajunge în străinătate la tatăl său se spulberă. Nu a reacționat doar pentru că regizorul nu i-a spus ce trebuie să facă!

Chiar și în promovarea filmului sunt inadvertențe de neconceput. În „TVmania” se spune că un matematician este persecutat pentru că a refuzat să intre în partid. Complet fals. Nimeni nu era obligat să intre în partid. Dimpotrivă, dacă nu aveai „dosar curat” nu erai primit. Erau și alte restricții. Trebuia să fie un anumit raport între numărul de femei și numărul de bărbați, între ingineri și muncitori etc.
Un cronicar cunoscut spunea despre „Q.E.D.” că este un reușit film de spionaj. Nu mi-am dat seama dacă era o ironie, deși am recitit atent. Înghesuirea filmului cu încălțătorul într-un astfel de șablon mi se pare cel puțin o glumă!

Rulează acum în cinematografe un alt film românesc, „De ce eu?”, a cărui acțiune se petrece „în zilele noastre”. Aici, „securitatea” are altă denumire, iar sentimental de neputință în fața sistemului este mult mai puternic decât în „Q.E.D.”
Așa că, dacă se dorește cu tot dinadinsul „condamnarea sistemului opresiv securist ceaușist” , ca să nu se mai repete, trebuie respectat adevărul, și se găsesc suficiente exemple cutremurătoare și convingătoare.

După 25 de ani, tinerii vor să știe cum a fost, așa că sunt interesați de astfel de filme. Nu trebuie mințiți, însă, prin omisiune. Și la „Sunt o babă comunistă” au venit vreo 15 mii de spectatori. Acolo, cea mai mare grijă a „partidului” era ca nu cumva să-i transpire mina fetei care era desemnată, împotriva voinței ei, să-l întâmpine pe „tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Aberația constă în faptul că o astfel de persoană nu era aleasă la întâmplare. Chiar dacă ar fi fost „fruntașă în producție”, trebuia să aibă și „convingeri”. De obicei era aleasă fiica primului secretar!
Se pare că regizorul, de data aceasta nu un începător, s-a justificat spunând, cu alte cuvinte, că ne putem da seama de „amploarea fenomenului” tocmai folosind un exemplu minor. Cei care nu au trăit și în acea perioadă nu-și pot da seama!
Dacă se vine cu astfel de argumente, se compromite însăși ideea de „condamnare a sistemului opresiv securist ceaușist”. Dacă nu e posibil prin film, e de preferat să li se lase tinerilor libertatea să se documenteze prin alte mijloace.

Acțiunea din „Q.E.D.” se petrece în 1984. Așa scrie în sinopsis. În 1985, Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei International „Physicians for the Prevention of Nuclear War” (Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu un român emigrant, fugit din România, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu, profesorul Ioan Moraru.
De aici rezultă că Ioan Moraru activa într-o organizație internațională, cu tot ce presupune acest lucru, întâlniri în afara țării, comunicări științifice, fără ca securitatea să-i facă ce i-a făcut acelui matematician din „Q.E.D.”
Este adevărat că după 1989 au apărut niște controverse, pentru că în presă s-a scris că Ioan Moraru a luat Premiul Nobel, dar din câte știu eu, acesta a considerat întotdeauna că nu el, ci organizația din care făcea parte a primit premiul.
Cazul profesorului Ioan Moraru ar putea fi un subiect de scenariu, prin aceea că Ceaușescu s-a folosit de prestigiul lui, dar, din orgoliu, nu l-a lăsat să participe la decernarea Premiilor Nobel. Așa se face că un fost colaborator a spus că nici nu l-a văzut la Oslo!

Acesta este un comentariu. Al meu! Alții poate au altă părere!