The Wicker Man (1973)

[Windom]

Inspectorul Howie (Edward Woodward), un poliţai scoţian cu frica lui Dumnezeu, aterizează în mijlocul unei comunităţi păgîne, izolate pe o insulă scoţiană, ca urmare a unei scrisori prin care este informat în legătură cu dispariţia unei fetiţe pe această insulă. Nimeni nu pare a-şi aminti de respectiva fetiţă, nici măcar mama acesteia nu dă semne ca ar fi cunoscut-o vreodată.
Societatea izolată, aflată sub oblăduirea lordului Summerisle (Christopher Lee) este una dominată de curioase ritualuri păgîne ce derapează, uneori, chiar în blasfemie. Revoltat de cele descoperite, inspectorul devine tot mai interesat de misterul dispariţiei fetiţei, întîmpinat fiind pretutindeni de o atitudine mergînd de la bonomie la nepăsare din partea localnicilor.
Cu cît ne apropiem mai mult de dezlegarea enigmei, cu atît lucrurile devin mai bizare. De altfel, una dintre principalele calităţi ale peliculei este aceea că, după ce, iniţial, totul pare o simplă enigmă menită a fi dezlegată de Sherlock Holmes-ul de serviciu, ulterior plotul devine mult mai complex, dezvăluindu-şi, treptat, multiplele faţete: de la o simplă dispariţie, se ajunge la o confruntare ideologică între creştinism şi păgînism, pentru ca totul să culmineze cu actul suprem al sacrificiului. Nu cred că este un film horror (am şi avut reţineri să-i trec cronica aici). Este un thriller (?) în care suspansul este extrem de inteligent orchestrat, astfel încît te laşi dus de val din primele momente şi pînă la deznodămîntul final (foarte inteligent şi acesta, de altfel).
Avem două icon-uri ale british hammer-ului - Christopher Lee şi Ingrid Pitt, distribuiţi aici într-un film care nu are nimic în comun cu convenţiile genului ce i-a făcut celebri pe cei doi.
Un alt factor ce conferă unicitate acestui film este muzica, anacronică, la prima vedere, aflată, aparent, în disonanţă cu spiritul filmului, însă, tocmai de aceea, cu un efect garantat.
Cireaşa de pe tort – superba Britt Ekland şi o memorabilă scenă de dans despuiat la ceas de noapte...
Uitati de blasfemia cu Nic Cage din 2006. This is the real shit. Unele filme pur şi simplu nu trebuie refăcute...