Filmele romanesti, propaganda si cenzura comunista!

[mafalda]

Rog pe toata lumea care poate sa ma ajute cu vre-o informatie in sensul asta: am mare nevoie de discursul lui Ceausescu la Conferinta de la Mangalia din 1983 cu privire la cultura. ( atunci cand a fost interzis filmul lui Pita "Faleze de nisip")
Imi sunt binevenite orice informatii referitoare la acea conferinta, informatii ce vizau cinematografia romaneasca.
MERCI !

[Led-Ze-Pencil]

http://www.youtube.com/watch?v=YthLx3nxar8
si similarele care apar acolo.

Inca o sampanie!

[mafalda]

Filmuletul ala de 1min 18" il stiu! Mie imi trebuie discursul in care Ceausescu acuza "decadenta morala din mintea scenaristilor si regizorilor"
Oricum, iti multumesc!
Stiu ca atunci parca au luat cuvantul si Ecaterina Oproiu, Zisi Bostan si si-au facut "mea culpa" si au promis ca vor face filme tinand cont de indicatiile tovarasului!

[Led-Ze-Pencil]

Daca ai vreo antena la Andrei Ujica, stiu ca face un film in colaborare cu TVRul despre el si are absolut toate materialele filmate cu ceausescu posibile. Jde mii de ore. Dar, sigur, e mai complicat...

[nume]

Filmuletul ala de 1min 18" il stiu! Mie imi trebuie discursul in care Ceausescu acuza "decadenta morala din mintea scenaristilor si regizorilor"
Oricum, iti multumesc!
Stiu ca atunci parca au luat cuvantul si Ecaterina Oproiu, Zisi Bostan si si-au facut "mea culpa" si au promis ca vor face filme tinand cont de indicatiile tovarasului!

Exista un film facut de TVR pe aceasta tema, a fost un mini serial, imi scapa de cine e facut sau cum se cheama acum, dar era f. bine realizat, o secvente document de arhiva si interviuri actuale ale protagonistilor vremii, plus un comentariu f. acis si pertinent.

[mafalda]

Merci. ma interesez la arhiva TVR! ( am o antena acolo )

[mafalda]

URA! Am gasit cuvantarea lui Ceausescu la Consfatuirea de lucru de la Mangalia din 3 august 1983.
Redau aici un fragment referitor la cinematografia romana si criticile lui Ceausescu la adresa filmului "Faleze de nisip"

Asadar... fragment din discursul tovarasului

Tov. NICOLAE CEAUSESCU: "Sarcini importante are cinematografia. Avem nevoie de filme bune, revoluþionare care sã prezinte mãreþele realizãri ale partidului nostru, sã mobilizeze ºi sã înfãþiºeze eroi care sã constituie un model de muncã ºi de viaþã. Or, tovarãºi, am vãzut câteva filme care nu numai cã nu prezintã modele de eroi în viaþã ºimuncã, ci dimpotrivã, prezintã niºte elemente care se mai întâlnesc doar la periferia societãþii; dar nu pe aceºtia trebuie sã-i prezinte scenariºtii ºi regizorii noºtri, sau cei care conduc ºi coordoneazã productia de filme. Trebuie sã lichidãm cu desãvârºire aceastã stare de lucruri [...] Eroul acestui film ( e vorba de "Faleze de nisip" ) nu are nimic din tânãtul muncitor de astãzi. Scenaristul ºi regizorul care au realizat filmul , precum ºi cei care au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate sã mai admitem sã se producã asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secþia de Propagandã, unde este Comisia idiologicã a Comitetului Central care trebuie sã vadã aceste filme? De ce lansãm pe piaþã asemenea filme care prezintã denaturat realitatea societãþii noastre socialiste? Nu de asemenea filme avem nevoie! Avem nevoie de o cinematografie care sã prezinte esenþa, modelul omului nou pe care trebuie sã îl fãurim. Avem nevoie de filme care sã reflecte modelul uman al comunismului. Chiar dacã câteodatã trebuie sã înfrumuseþãm un erou, e bine ca el sã devinã model, ca tineretul sã ºtie, sã aleagã cã aºa trebuie sã fie! Am vãzut în trecut filme în care eroii principali constituiau un model, care îndemnau: uite aºa revoluþionati trebuie sã fim! Desigur, nu e nevoie sã înfrumuseþãm, deoarece societatea noastrã socialistã a obþinut asemenea rezultate mãreþe, încât nu e nevoie decât sã fie redate, în filme, aºa cum sunt. Sã redam realitatea, dar sã gãsim nu neghina, nu putregaiul din pãdure, ci sã gãsim copacii tineri, sã gãsim tot ce este bu ºi demn în societatea noastrã, în munca ºi viaþa constructorilor socialismului. Poporul – în care tineretul are un rol de seamã – oamenii muncii sunt cei care au realizat tot ceea ce am obþinut în dezvoltarea socialistã a patriei noastre. Ei sunt eroii care trebuie sã-ºi aibã locul în film. (Aplauze)"

[Led-Ze-Pencil]

am facut rost pt cateva zile de Pisica Rupta a lui Daneliuc. Am scanat un fragment, episodul festivalului de la Venetia, cititi si minunati-va. Cum o ducea un autor de filme pe vremea lui Ceasca, invitat la un festival de prestigiu din West. E o forma de a face reclama cartii asa ca, va rog, fara discutii despre dreptul de autor. Cumparati cartea!

"Cele trei zile de hotel asigurat au trecut glontica, vorba aia. Imi lua ceva timp masa de dimineata, cand trebuia sa inventez tot felul de stratageme ca sa-l hranesc pe Vasile, dar dupa asta eram liberi.
— Ce facem la pranz? Tot pizza?
— Pai, ce naiba sa facem?
— Tot acolo?
— Pai?
Gasise Vasile un loc cu vreo doua sute de lire. Seara luam ceva mai usor. Dupa care, mergeam la film ca sa stim cum stam. Stateam multumitor, cel putin asa aveam impresia.
Proiectiile aveau loc in aer liber, cinematograful era excelent, ne asezam si le urmaream cu inima stransa. Festivalurile cinematografice si meciurile de box, oricat ar parea de bizar, se aseamana prin surlele si tobele care preced prima runda. Dupa acest moment, lucrurile se mai moaie, iar preopinentul timorat incepe sa simta o furnicatura vitala in picioare si piept. Ne culcam mai intariti si puneam ceasul sa ne scoale la doua, pentru treaba aia.
Cu o zi inainte sa intre al nostru, ne-a cautat o tipa de la RAI. Mi-am zis ca fie ce-o fi, n-aveam, dupa tot ce facusem, prea multe de pierdut si am inceput sa-i toc pe activisti. O vedeam ca se uita la mine cam intepata si abia la urma m-a lamurit Vasile.
— Nu. Niciodata in Italia. Sunt morti dupa comunism.
Dar n-aveam de unde sa stiu atunci si odata o aud ca intreaba:
— Filmul dumneavoastra exprima ideile lui Ceausescu despre dictatura sau e vorba de un antitotalitarism de export?
Ma uitam la microfonul pe care mi-l bagase sub nas si nu reuseam sa inteleg.
— Poftim?
— Nu reprezentati regimul de la Bucuresti?
— Eu?!
— Atunci, cum ati iesit din tara?
Nu m-a trosnit din prima, incepuse cu una, alta, ma luase usor. Era frumoasa de te trecea duiosia, i-am dat un disc cu Zamfir, ce era sa-i dau? Si uite acuma, cateaua, cum sare la gat!
— Cam asta facem impresie... mormai Vasile, in timp ce privea cu destula dezolare cleiul intarit pe capota.
— Da' cine ma crede, nesimtita! N-ai auzit ce mi-a zis?
— Asta poate s-o creada si Ionesco...
Il priveam teapan. Incepeam sa inteleg. Vasile simtea nevoia sa fie mai clar.
— Cine iese din tara cand vrea? Trebuie sa merite... Nu?
In secunda aceea l-am simtit pe Eugene lonesco departe si strain. Ramaneam tot mai sarac in iubirile mari. Venise vremea sa ma deprind a ma multumi cu cele mijiocii. Dar numai ideea ca ar fi putut, fie si pentru o fractiune de secunda, crede asa ceva - desi, daca stau si ma gandesc, era perfect posibil, veneam din Romania, ce stia el despre mine? Numai ideea unei asemenea nemeritate umilinte ma umplea de o furie primara. Cine a blestemat Venetia cu mucegaiul a fost unul ca mine.
Mahnirea o simteam atat de pietroasa si indigesta, incat n-am mai intrat in sala Festivalului, nici macar cand a venit seara filmului meu. Adusesem in valiza, invelita in camasi, o sticia de Stolicinaia pentru un eventual protocol si, in timp ce auzeam proiectia mergand, i-am facut felul. Vroiam acasa, la Ceausescu, in gaura, nu-i mai suportam, vroiam sa ma intorc si sa ma inchid singur undeva.
Mai devreme sau mai tarziu, strainatatea imi arata fundatura disperarii. Probabil ca din pricina asta m-am intors intotdeauna. Si invers.
— Ai vazut ziarele? imi striga Vasile, napustindu-se in camera cu crenvurstii si chiflele, pentru ca era el de serviciu cu micul dejun. Imi arunca pe noptiera teancul de jurnale luate de la receptie.
— Esti mare!
Eram mahmur. Am deschis unul si am intepenit. Nuovo Visconti!... La ei acasa, poti sa te tampesti! Am suspectat ca e bascalia vreunui cretin, nici nu puteam sa citesc, ma durea lobul drept de la vodca aia si mi se lipisera ochii.
— De supozitori nu zice nimic?
Compozitorul (supozitorul) nu s-a suparat si mi s-a adresat cu blandete:
— Citeste, ma, nu fi bou, e cronica lui Casulich! Are si Grazzini una, in Reppublica.
Asta a avut darul sa ma scuture. Doamnelor, nu pot sa spun mai mult, pentru ca ma copleseste modestia. Aveam niste cronici exaltate, pe scurt, asta era. Ma dadeau deja castigator, desi se pastrau intr-o oarecare defensiva: Attenti a questo gioccatore Romeno! In seara precedenta n-am putut sa le numar aplauzele in sala, pentru ca ma indeletniceam cu ce tocmai va spusei. Ce stiam, stiam de la Vasile. Dar acuma, pe cuvantul meu, incepeam sa simt cum imi galgaie gloria in organism. Era placut, doamnelor, era placut...
— Ai luat un premiu, gata! Poate chiar ala mare...!
Am iesit si l-am recompensat cu o inghetata albastra. De pe trotuarul opus traversa spre noi Verona, falfaind stampa.
— Si cum facem, ne cheama astia din Romania?
— De ce sa te cheme?
— E ultima noapte de hotel.
— Vrei sa pleci acasa? Verona se uita la mine siderata.
— Daca m-au invitat trei zile, ce dracu vrei sa fac?
— Invita trei zile pe toata lumea! Dar e vorba de cineasti, nu de militieni. E la mintea cocosului ca fiecare e capabil sa-si plateasca restul de hotel. Nu-s toti romani. Nu pleci nicaieri! Stam aici pe capul lor si facem lobby. E ocazia cea mare, cum s-o ratam ca prostii!
— Si unde stam?
— Oriunde! Asta-i problema?
Marturisesc ca mi se parea o problema.
— Si daca pleci, relua Verona, iti mai da Ceausescu pasaport peste o saptamana? Dupa ce i-ai mancat ficatii? L-ai predat, gata! Or sa te fenteze cu formalitati, chestii, cum ajungi aici duminica cealalta? Esti nebun?
Stateam indoit.
In clipa urmatoare ne-au gasit televiziunile lor; interviuri, cocktailuri, ziaristi - ziua mea regala! Dimineata am iesit din hotel si ne-am mutat in masina lui Sirli. Am parcat-o in fata Palatului Mostrei si am iesit ca sa facem ceva lobby. Adica sa ne vanturam pe-acolo, sa mai dam cate un interviu si sa stam de vorba cu unul cu altul, care parea mai important si ne intindea mana. Verona ne aducea tot timpul pe cate cineva, ne atragea atentia discret daca persoana era influenta si disparea dupa altul. Ramaneam noi sa-i facem conversatie. Bani de receptii nu aveam si, in general, lumea discuta afacerile la masa. La Bucuresti n-au inteles nici azi ciudatenia asta si, din cand in cand, le trimit o curte de conturi pe cap: te faci ca discuti si, de fapt, mananci! Tot ce ne puteam permite, cand ne aborda vreo ziarista, era un expresso. De cele mai multe ori se uita la noi si platea ea. Ecourile erau inca excelente, desi mai potolite decat in ziua precedenta, intrau deja alte filme. Ne-am fatait deci, cateva ore, ne-am salutat cu confratii occidentali, dar nu ne-am asezat langa ei pentru simplul motiv ca taifasuiau la un vin, iar noi degustam deocamdata onoarea de a fi artist roman. Nu eram singurii, chinezii aveau aceeasi privire prudenta. Polonezii si bulgarii stateau ceva mai bine. Am iesit sa cautam un loc pentru innoptat
N-a fost simplu de gasit, pentru ca nu vroiam sa ne izolam prea mult, talharii bantuie toata lumea latina, fie ca au ajuns sau nu in vreun senat. Am batut insula in lungime; fiind lunguiata, era mai usor. In sfarsit, dupa cateva incursiuni laterale, a ramas sa optam intre un loc pe faleza si o fundatura ce lega doua strazi. Am ales-o pe cea din urma, ca sa evitam briza si musafirii nocturni. Tantarii nu i-am putut ocoli.
Ne-am prezentat cand a cazut intunericul, ne-am uitat bine in jur si am stins farurile. Pe orbecaite, fara sa iesim din vehicul, am reusit sa culcam spatarele scaunelor si sa intindem sub noi niste haine. Cele cu care eram inca imbracati au iesit mai greu; nu stiu daca v-ati pus vreodata pijamaua intr-un Oltcit si in pozitia intins. In cele din urma, le-am pliat cu eleganta si le-am indesat sub geamul din spate. Ne-am culcat. De la distanta, masina parea parcata in bezna. De aproape, puteai vedea cu usurinta doi romani care tocmai se infrateau cu natura. Motiv pentru care am acoperit parbrizul si geamurile laterale cu propriile camasi. In jumatate de ora s-a facut sauna, a trebuit sa deschidem un pic, ca sa putem rasufla. Atunci a navalit roiul de tantari care ne fila de mult. De somn nu mai putea fi vorba, ne-am multumit cu respiratul, lucru care era gratis.
Dimineata s-a lasat mult asteptata, dar a venit, totusi. Ne-am imbracat in aceeasi pozitie, dar mult mai anevoie, pentru ca eram deja tepeni. Trecerea de la hotel la Oltcit, trebuie s-o recunosc, a fost cam brutala si ne-a luat pe nepregatite. Am iesit din masina ca doi turisti reumatici care admira frumusetea Mediteranei si am inteles imediat ca pe langa una, doua urgente, trebuia neaparat sa ne spalam undeva. Cea mai buna alegere ni s-a parut a fi totusi WC-ul de la Excelsior. Era spatios, avea chiuvete, marmura si o intrare chiar din holul principal. Puteam asadar sa ne strecuram inauntru, fara a trezi suspiciunea portarului. Rareori si numai in cazuri critice ai ocazia sa-ti dai seama cat de bine te poti simti intr-un cabinet de toaleta. Am intrat cu sacosele, am scos prosoapele si periutele de dinti si am intarziat indelung. Unii, in asemenea ambiante, prefera cititul. Va asigur ca spalatul da satisfactii mai mari. Cand iesi, daca ai la tine si o sticla de plastic, poti sa iei apa de baut pentru toata ziua.
Am revenit in hol si l-am regasit plin de lume. Un puhoi de fotografi il calareau pe Dustin Hoffman, sufocandu- cu urlete. Omul, vizibil tusat, incerca sa-si faca drum spre scari, ceea ce a resuscitat isteria, permitandu-ne si noua sa alunecam cu pungile pe langa perete.
Programul era cam asa: dimineata bantuiam printre cineasti si faceam lucrul acela pe care-l numeam lobby. Seara vedeam filmele celorlalti, iar noaptea ne ofeream ca ofranda tantarilor vestici. In cursul zilei, cateva ore, ne pierdeam prin Venetia.
Descoperisem ca puteam evita taxa transbordarii, daca pandeam desprinderea de tarm si saream pe vaporetto in ultimul moment. Ne risipeam printre turisti si nimeni nu ne mai intreba nimic. Erau singurele momente relaxate pe care le-am avut acolo. Starea de bucurie perpetua pe care ti-o da acest oras, din primul moment, nu e comparabila cu nimic. Impresia unui decor de teatru conceput de un scenograf femeie nu e decat o aparenta. Venetia a fost inventata, de fapt, pentru alunecarea in sine, acolo unde canalele lichide si uitate ale primei copilarii refac un joc de cuburi si imaginile d'Epinal ale unei carti naive. De aceea, nu stiu doi oameni care s-o fi vazut la fel. Poate e adevarat ca a fost construita de negustori, dar in nici un caz gandita de ei. Aburul lacustru suflat peste
ea a fost de alta esenta.
Neputand cumpara nimic, ne simteam liberi. La pranz infulecam o chifla, ca in studentie si o gaseam chiar gustoasa. Duminica premiilor era inca departe, trebuia sa rezistam, chiar daca ni se largisera pantalonii. Experimentam astfel, avant la lettre, stransul curelei, descoperind ca nu auzi vorba asta decat atunci cand iti cad bracinarii. Oltcitul devenise
parca mai incapator, somnul mai profund decat intepaturile insectelor, iar deliciul ablutiunilor in closetul de la Excelsior, inegalabile.
Singurul neajuns era ca vecinii nostri, observand in fiecare noapte o masina valaha la poarta, incepusera sa devina suspiciosi.
[…]
— Cam prost, mi se confesa Vasile, dupa proiectie.
— Hai la una albastra.
— Tu ai vazut cum fac astia lobby? imi spuse, dupa ce ne-am dedicat linsului rece. Nu ca noi. A venit nevasta lui Mitterand, Jacques Lang, o gramada de lobbysti.
— Si ce vroiai? Sa vina si nevasta lui Nea Nicu?
— Asta-i un alt fel de lobby...
Pana la urma a reusit sa ma enerveze. Mi-a indus un complex de inferioritate. Dorm in masina, ma spal in closet, ma mananca tantarii, AM RUPT PISICA, (n.m. a predat carnetul de partid) incerc sa rezist, astia vin cu neveste de presedinti si patria ma trimite in lume izmana pe calator!... Pot sa fiu si Einstein, cum dracu sa fac fata? M-am suparat urat. Atat de rau, incat n-am mai vrut sa vad nici un film si nici sa mai lobbesc pe-acolo, ca negrul la baia de aburi. Sa-ti iei lumea-n cap!
[…]
Am coborat pe puntea inferioara, am intrat in Oltcit si am trantit portiera. Traversarea era enervanta, aveam o neliniste indigesta si plina de presimtiri. Cei de la Palat au ramas cu impresia ca daduseram o fuga pana-n Romania. Am motait din cap la urarile lor de bun venit si am lasat-o asa, ce-aveam de pierdut?
— Nu s-a schimbat ceva? ma lua Vasile deoparte.
— Si eu am impresia...
Plutea ceva rece in aer, nu mai era cum a fost. Aparent ne aratau acelasi interes, strangeau pumnii cand ne vedeau, stii, chestia aia cand vrei sa-i spui cuiva ca esti alaturi, dar aveau cumva o privire absenta. Vorbeau de Huston...
— E batran, poate-i la ultimul film; s-ar putea sa-i dea.
— Ce-i aia, batran? Asa, poate sa apara si Nicolaescu. Ii da premiu la Venetia?
— Ai sa vezi!
— Nu cred. E si lonesco in juriu, nu cred!
— Anunta maine la zece.
— N-au cum sa ne sara. Se descalifica.
— O sa-i doara-n popou. Hai, c-am condus toata ziua. Ma culc.
— N-au cum!
Adevarul era ca mustea deja indoiala. Otrava asta imi face intotdeauna nervi.
— Si la urrna urmei, nu-i singurul premiu!
— Sigur...
Machedonul, tot machedon!... Bani nu mai aveam, ne venea sa ne spanzuram, asa ca am optat pentru o cina mai lejera, am biscuit ce ne ramasese de pe drum si am plecat sa ne cautam un culcus. Locul numit ,,tot acolo" imi devenise dubios. Poate ne asteptau cu politia, naiba sa-i ia, si oricum, vroiam o schimbare! Totdeauna, cand sunt nefericit, mananc ceva dulce sau schimb ceva. Am fost capabil sa- schimb pe Piturca cu Petre Fermoaru, in ziua cand mi-a trebuit neaparat un sef...
Pe scurt, se impunea necesitatea unei schimbari, asa ca am campat pe maidanul de langa faleza. N-a mai fost nevoie sa ne dezbracam orizontal, am putut s-o facem in afara masinii, nu era nici dracu. In afara de tantari. Dar noi eram aproape domesticiti, am coborat geamurile, ne-am aparat cateva minute, formal si, cand s-au ghiftuit, ne-au lasat sa ne refacem. Nu pot sa spun ca am atipit usor, trebuia sa ma scarpin si aveam si grija c-or sa ma fenteze italienii.
Am adormit fara sa-mi dau seama, mi s-a parut ca abia am inchis ochii, cand un strigat infricosator, in romaneste, m-a facut sa sar din maldarul de haine:
— Ba, romanilor, ba!
M-am pocnit cu calota de capota si am inceput, automat, sa gafai. Era dimineata si geamul deschis se umpluse de capul unui individ ce ranjea cordial. Ca politaiul de la Constanta, care vroia sa-i suflu in gura. Chiar rostita din inima, adica urlata, invocatia nu era agresiva. Era o propozitiune constatativ-euforica, daca se poate spune asa, un fel de ,,sunteti romani gagiilor, am ginit Oltcitul, m-am prins de la numar!"
Habauc cum eram, am avut subit sindromul mioritic si primele cuvinte mi-au tasnit in limba lui.
— Lucrezi aici?
Gura chiposului cazu la loc, cu colturile in jos. Privirea ii deveni mai intai inteligenta, semn ca sub basca un program de gandire se derula cu repeziciune, apoi amarata. Bolborosi ceva, uitandu-se pocait cand la mine, cand la Sirli, apoi se retrase si disparu impleticit, cu destula viteza, in spatele unor baraci. Ne reveneam incet.
— Asta ne crede securisti, se tulbura in sfarsit si Vasile.
— Ma tem ca da. Care-i fileaza pe aia de parasesc constructia socialismului si fug pe Lido, de lucreaza la negru.
Adevarul e ca a romani si aratam. Nici nu puteam fi altceva. Se vedea. […]
Conferinta de presa s-a terminat pe la douasprezece si urma sa se anunte premiile, inaintea festivitatii oficiale. Sala s-a ticsit brusc. De unde intrasera atatia, era peste limita oricarei intelegeri. M-am strans intre Vasile si un stalp, ne-am albit la fata, ne-am dus inimile in gat si fiecare nume norocos ce cadea peste noi din difuzoare il prefiram incordati, cu degetele mintii si apnee de cartofor. Al nostru n-a fost rostit. Nici primul, nici al doilea, nici ultimul. Nu exista.
Ascultam teapan si, nici cand s-a terminat lista nu reuseam ca cred in putinta de a ne fi ocolit atat de firesc. Fara umbra de repros, fara timiditatea compromiterii, cu un gest larg si martial. N-am fost nici o clipa. Nu eram. Ii durea, pardon, exact acolo unde precizase machedonul de Sirli. In secunda aceea m-am gandit la Ceausescu, la cadoul nesperat pe care i-l facusera broscarii - jubilatio - si la tot rahatul din lumea aceea necajita din care veneam. Gustul lui singular si incomparabil nu Ie ramanea pe ziare, nici macar dupa trecerea celor cateva stiri prafuite despre noi, strecurate anual in cateva randuri. Ma gandeam eu in mod real, sufeream pentru nefericirea de nu stiu unde, din Angola? De ce s-o faca barbosul din fata mea, cel cu pipa si chelie, de ce sa- interesez?
Mi-am taiat filmul si-am rupt pisica! E destui ca sa incuviinteze a ma considera din lumea lui? Am afaceri cu el? Mi-e var? Cum sa fii var c-un angolez?!
— Hai sa iesim.
Se risipeau, galagiosi. Spectacolul se declansase, desfacandu-se din buluceala unde erau gratulate doamnele Mitterand si Agnes Varda. Jacques Lang, ministrul francez al Culturii, lansa mots d'esprit. Am simtit neputinta si sila de a ma intoarce acasa. Nu i-au dat ce trebuia sa-i dea nici macar lui Huston, desi era previzibil ca e ultimul lui film. Au preferat, fara rusine si fara acoperis, platitudinea frantuzeasca. Uneori, peste un an, la Cannes, lucrurile pot sta invers.
Ma oprisem in capul scarilor, ma uitam la madam Varda si ma gandeam la Geta Valcu, una de pe la noi. Geta parea o lumina.
Dincolo de Geta era Lido. lar dincolo de Lido, peste apa, Venetia. Mai la dreapta, Viena, mai la stanga, Milano. Dupa care, Hamburg. Dupa care, Paris. Dupa care. New York. Si Tokio!
— Pai sa nu va bag eu in p... ma-tii?!
In chiar lipsa de acord al acestui magic apel al suprimarii, s-a petrecut minunea... Culoarea s-a supt in obiecte, aratandu-le cum erau in adevarul lor: acre, vulnerabile si coscovite.
In ziua aceea am inteles ca vopseaua lumii nu e decat sminteala. Priveam zidurile sfaramicioase si zbarcite si numai tarziu am bagat de seama ca aratau ca dupa trecerea unei cisteme cu neutroni: nici o fiinta omencasca, nici o vietate nu se arata nicaieri. Era liniste, gri si se auzea undeva sufland scirocco. Am intins mana, dar din locul de unde priveam, inca nu reuseam sa-l simt. Am ridicat ochii. Soarele era verde palid. nespus de frumos si fara lumina. Valurile aveau factura poroasa a fontei, s-au mai zbatut un timp, apoi s-au lasat pe fund, dezgolind gingiile purulente ale lagunei. Au ramas cascate in lumina metalica vechile partere venete, porticele imbatranite si de mult scufundate, mancate de putregai, putoare si melci.
O apasare albicioasa mi-a intors gandul spre locul unde aveam sa fiu ucis de ai mei si am plans neputinta inimii mele de a le da iertarea. I-am vazut intrand in umbre cu tristul pacat ce le spurca stradania si tot ce se duce in urma, la altii. Cred. Doamne, si tine si in puterea Ta de a ierta ce eu, cel lipsit de putere, nu pot.
A inceput apoi sa ninga cenusiu, ca la Pompei si incet, atat de incet, incat abia puteam sa observ, Venetia se scufunda sub ochii mei in lichidul acela care amintea lava racita."

[Pitbull]

De ce le postezi succesiv, Maffy?
Crezi cä e cheia succesului?

[Pitbull]

Si când ti-ai amintit, de ce n-ai spus în acelasi mesaj?

[Pitbull]

Da' oare butonachele äla care pe el scrie "edit", colo-sa-n dreapta sus, oare la ce-o fi fost fiind el de folos...?

[Pitbull]

Fiindcä pentru cäci TU, ca user, nu poti sä-ti editezi decât mesajele ALE LU' TINE.
(Eu, ca mod, si mai ales Gloria si StefanDo, ca admini, putem edita mesajele ALE LU' ORICINE.)

[Led-Ze-Pencil]

Astazi pe TVR Cultural, la ora 19,30 va fi o emisiune despre cenzurarea filmelor in comunism. Va fi invitat Dan Pita, dupa care va urma filmul "Faleze de nisip"

Ce a spus?
Pana atunci, uite ce a facut, sau ce zice Daneliuc ca a facut, in aceeasi "Pisica Rupta". Pacat ca nu mai aveti de unde s-o cumparati, ca nu s-a reeditat. Scuzati erorile care mai apar datorita scanarii.

“Trebuia sa vina la patru. Intarzia. In sala de consiliu a ACIN-ului eram vreo opt.
— Eu m-as duce sa-l astept la intrare..., nu se mai tinu Andrei Flaiser, care era si secretar de partid, lucru ce facea ca, atunci cand destinul il arunca in situatii dramatice cum era aceasta, pornirea naturala spre supusenie sa imbrace forme ceremoniale.
— la mai da-l in ma-sa! - i-o reteza Tatos, uitandu-se la ceas, dar Flaiser nu se lasa.
— E, totusi, ministru, nu se face...
Il manca sa coboare pe trotuar ca sa-l primeasca. Vazuse la Suzana cum se asteapta un sef. S-a uitat atent. Omul asta trezea in mine, din cand in cand, reactia precipitatului. Cand simti ca te poti dilua in cineva, e deja o discutie, te amesteci spontan, prin inter-dizolvare, fara rezistenta. La Flaiser am facut toata viata precipitat, ma depuneam la fund... Deveneam o pasta alba, cleioasa, ca paluxul bagat in apa. Altfel, vorbea potolit, avea darul suptului, ceea ce ii conferea imediat o aparenta cordiala si, in etape, simula preocupari pentru tanara generatie. Pe o infrastructura spirtoasa, desigur. Sfaturi si alte ajutoare dezinteresate nu putea oferi; isi consolidase o buna reputatie mediocra, era prea tarziu. Lucrul in care excela, pentru ca nici la bautura nu tinea prea mult, era linguseala distribuita generos si cu un perfect aer al sinceritatii. In felul lui, remarcabil! Astfel, multumindu-se cu putin, a traversat fara contuzii paruielile dintre generatii, fiind tolerat de toate si, din cand in cand, i se mai dadea cate un film la stricat. Acum, statea cu mana pe clanta, gata sa-l intampine pe Dulea, chemat in sfarsit la ordine.
— Eu ridic mingile si care-o apuca... jap!
Il asteptam cu pofta cu care-si palpeaza instalatorul cheia de 32, cand da cu ochii de faianta din baie...!
— Da', dar nici nu putem fi prost crescuti, interveni Piturca, explorandu-si cavitatile nazale, semn ca-l preocupa ceva.
— Cum adica?
— Nu poti sa nu...
— Trebuie sa-l astepti la poarta?
— Ce te costa?
La chestia asta, Flaiser, care lustruia clanta, se uita la el cu recunostinta. O zbughi afara.
Ne-a luat ceva timp sa-l convocam pe Dulea la Asociatia Cineastilor. Ideea era sa-l scoatem din barlog si sa-l aducem in fata poporului. Poporul, la modul teoretic, poate lua la intrebari. Chiar daca era o notiune extrem de vaga si nu l-a vazut nimeni intreband ceva, trebuia profitat. Nu tot in numele poporului ne ciopartea el?
— Ce-or sa spuna oamenii muncii cand or sa vada filmul asta? m-a intrebat si Enache la CROAZIERA.
Nuantari subtile...! Poporul era o abstractiune. Oamenii muncii, in pofida tuturor evidentelor, nu! Aveau o conotatie uzinala, plina de raspundere. Ei munceau, construiau cu sudoarea lor societatea cea mai dreapta, dar aveau si pretentia sa te manifesti corespunzator. Unde e filmul sudorului? Sau cel al fierarului-betonist? Unde se reflecta ei, pe ce dracu stricati pelicula aia?! Nu ca l-ar fi intrebat cineva pe betonist, dar se putea vorbi in numele lui. Asa cum "oamenii muncii" puteau fi foarte bine si cadrele superioare...
— Ce-or sa spuna oamenii muncii...?
Dictatura proletariatului prin partea asta a locului a tinut vreo patruzeci de anisori. Orice dictatura, se stie, e o chestie urata. In afara acesteia! Ridicat la rangul de dictator, proletariatul era onorat, adica tacea chitic, fura ce se gasea si se facea ca munceste. Cine mima ca-l platea conducea. Era o buna distribute a responsabilitatilor, ceea ce a dus la un pact social durabil si tacit.
[...]
Foarte bine! la poftim, to'arsu' Dulea, la artisti!
— Ce-o sa spuna lumea de cum ne hacuiesti mata filmele?
Ne-a trebuit ceva timp... Ce era aia lista, daca nu un fel de protest colectiv si asta nu se trecea cu vederea! Umblam cu Gulea si Tatos dupa iscalituri si odata nu mai gaseai pe nimeni, ocupati toti, stai sa mai vedem, poate nu-i momentul, daca se supara si ne respinge scenariile, eu cu Mardare nu semnez, dar cine v-a pus pe voi sa faceti memoriul asta, nu-i mai bine sa-l chemam intr-o plenara de partid? Ne-a luat vreo trei luni, dar, uite, acuma il chemam pe Dulea la vorbitor si-i bagam mana-n gat... Gata! Noi de-aicea nu plecam! E drept ca lista s-a blindat in final cu tot comitetul de partid, pentru ca de-acolo, de la Consiliul Culturii unde functiona, a vrut si el sa afle, ca omul, cine-l cheama si ce intrebari or sa fie, ca sa stim cu cine vorbim, nici o grija, to'arsu' Dulea, suntem un colectiv verificat, ce naiba...
Sigur ca totul era organizat democratic, era clar, dar cand o sa ma napustesc peste el cine sa ma tina? Totu-i sa-l am aici...
— Vine! - aduse vestea o dama regizor care iesise chipurile sa fumeze. Pe hol, daca te iteai pe dupa balustrada, puteai sa vezi ce se petrece la intrare. Cu un gest rapid isi readuna parul sub colanul care in rastimpul ultimului deceniu devenise maroniu-lucios si se aseza frematand ca s-o gaseasca la loc, nu ca derbedeii aia pe care-i gasesti catarati pe pereti, cand intri cu catalogul.
Vicepresedintele Consiliului Culturii aparu in usa urmat de Flaiser, imbujorat si sfielnic. S-a asezat si a inceput sa-si stearga ochelarii, privindu-ne mat. Parea destul de subred, dar era numai o impresie. De la distanta, lasa impresia unui costum negru cu ochelari. Sedea adus de umeri si se uita la noi: "Hai, care incepe?" Nu era cine stie ce inghesuiala.
— Baietii au cateva nelamuriri, tovarasu' Dulea, incepu Flaiser ca secretar, si ne-am gandit la aceasta discutie care ar putea sa fie constructiva si sa clarifice.
— Da.
Nu incepea bine. Nu era cum am vorbit... Dulea a prins-o imediat.
— As putea sa va intreb eu ceva? - m-am bagat in vorba, ca sa nu se raceasca.
— In nume personal?
— Nu.
— Sigur.
— De ce s-a blocat...
Si-am pomenit de un film pe care tocmai il oprise, nu mai tin minte care.
— Pai, i s-a comunicat regizorului.
— Putem sa stim si noi? Sau e secret?
— Nu e secret, cum sa fie secret! Are cateva greseli ideologice.
— De ce natura?
— De natura ideologica.
Se credea istet. Spre surprinderea lui, sare unul din celalalt capat al salii.
— N-ar fi bine sa existe un nomenclator de erori ideologice? Ca sa nu mai cada nimeni in greseala?
Dulea începu sâ râdã ºi am mai observat vreo patru cinci care începura sã se hlizeascã îndatoritor. Colonnescu ºi Piþurcã, mai demni, îl gratularã numai cu un surâs.
— Nu, asta nu cred cã se poate.
— Atunci, cum ºtim?
— Dumneavoastra nu consultaþi documentele de partid?
— El vroia sã întrebe, intervine ºi Sandu, dacã pentru film existã rigori speciale.
— Nu înþeleg.
— Faþã de literaturã, teatru... Sau nu existã?
O luase bine.
— Nu, face Dulea, prudent.
— Pãi, unele lucruri sunt permise în carte ºi când te-apuci s-o ecranizezi, gata.
— Vi se pare.
Se uita la Colonnescu ºi Flaiºer, invitându-i sã intre în discuþie: putea sã degenereze, dracului, în altceva.
— Pãi, sã vã dau un exemplu...
ªi i-a dat vreo trei. Dulea începea sâ se simtã stânjenit. Se uita la ceas.
— Nu cred.
— Vreþi sã spuneþi cã operaþi cu aceleaºi principii?
— Nu eu, Partidul opereazã.
— De aia aveþi pe birou teancul ãla de cãrþi ieºite de sub tipar?
— Da.
— ªi le mai citiþi o datã, sã nu fi scãpat ceva?
— E sarcina mea.
Încet, încet, era adus unde trebuie, ca în comuna Mihai Viteazul, în mlaºtinã. Pregãteam artileria, când îl aud pe Piþurcã cã se bagã-n vorbã. Nu-mi credeam urechilor.
— Tovarãºu' Dulea, pentru mine sunteþi o enigmã.
Partidul se întoarse spre el, crezând cã are de a face cu un atac neaºteptat. Dar nu, era prevãzut. S-a liniºtit repede. Din toate puterile lui, Piþurcã vorbea curgãtor.
— Sã vedeþi ºi filme, sã citiþi tot ce se scrie, sã urmãriþi teatrul...!
— Ce sã facem, îºi lua celãlalt o mutrã smeritã de soldat al ideologiei.
— Eu mã întreb cum puteþi...? Omeneºte, cum puteþi sã le faceþi pe toate! Când dormiþi?
Avea un scenariu la el, pe birou...
Trãdarea, ca ºi turnãtoria nu sunt perfecte ºi nu au eleganþã decât atunci când sunt executate pe faþã, în clipele de graþie, când se mimeazã inocenta. Bineînþeles cã s-a ales praful de toatã rãscoala.
Peste o orã ieºeam din salã, bãtuþi la fund, umiliþi ºi cu gargariseala despre rectitudinea partinicã huruindu-ne-n cap, bonus cu care ne cadorisise Dulea în final, cãci primise mingea sus ºi n-o iertase.
— Ce-ai fãcut, dom'le, ai tãbãrât pe el ºi i-ai bãgat limba în ureche?
L-am ajuns pe trotuar, eram cu Sandu ºi Gulea.
— Cum adicã, ridicã Piþurcã douã sprâncene inocente.
— De asta l-am chemat, ca sã-l iei la lins?
— Fii, dom'le, serios, n-ai vãzut c-am fãcut miºto?
Drept sã spun, nu. Darul umorului s-a dat la foarte puþini ºi, în privinþa asta, n-am bãnuit niciodatã vreun duh care sã calce peste Piþurcã, dar ºi aºa...!
— Pãi, ca sã facem bãºcãlie l-am adus noi?
— Oricum nu se rezolva nimic.
— Da' du-te naibii, cere-i audienþã ºi fã bãºcãlie dacã te mãnâncã! Am muncit cîteva luni ca sã vã adunãm aici! Ce facem, o luãm iar de la început?
S-a vexat. Nu i-a trecut decât peste vreo douã sãptãmâni, când Dulea i-a aprobat scenariul.
Când aud pe cineva cã deplânge absenþa solidaritãþii strãmoºeºti, mã umplu de bube. Cum nu putem ºi noi românii sã fim o datã uniþi în ceva, mãcar ca polonezii, ca evreii, ca ungurii, ca cine vreþi, blestemaþi sã urâm etern capra vecinului ºi sã ne dãm la cotoaie? Uite de aia!... De aia! Pentru cã fiecare a avut totdeauna câte un scenariu la aprobat.”

[klein]

Stie cineva ce filme occidentale se difuzau in anii 80 la cinema? Am revazut Spartacus pe la sf anilor 80 in Bucuresti, dar nu imi aduc aminte sa fi fost aduse filme noi.

[Pitbull]

Din câte-mi aduc aminte, dominau filmele est-europene si nord-coreene. Printre ele, se mai strecurau rareori filme occidentale nesemnificative, de obicei melodrame, comedii sau filme de actiune mediocre...
Imi amintesc:
Sovietice: "Fata färä zestre", "Garä pentru doi", "Du-te si vezi", "Câteva zile din viata lui Oblomov", "Cäläuza", "Moscova nu crede în lacrimi", "Cinci seri", "Muntii albastri"...
Unguresti: "Mefisto".
Cehoslovace: "Amintiri", "Omul cu aparatul de filmat", "Surorile medicale"...
Poloneze: "Amatorul", "Prezentatorul"...
Est-europene în general: multe filme pentru copii - gen "Chemarea märii îngetate" (R.D.G.), "Cei cinci poznasi" (CS), etc.
Frantuzesti: "Avarul", "Jandarmul si jandarmeritele", multe comedii cu Pierre Richard, unele thrilleruri cu Belmondo sau Alain Delon (nu mai stiu titlurile)...
Britanice: "Trädarea"
Italiene: mult Bud Spencer; unele thrilleruri marginale
Americane: "Star Wars", "The Empire Strikes Back" (doar astea douä); "Somewhere, in Time", "The Yanks", "Sphinx"...

[klein]

Deci nu prea erau mai erau noutati. cel putin nu in materie de filme occidentale
Ai uitat de marele succes "vraciul". :lol: Mi se pare ca apare si intr-o scena din Liceenii sau Declaratie de dragoste

[Pitbull]

Ai dreptate. In "Declaratie de dragoste" apare. (Am filmat secventa la Favorit.)
Apoi, în secventa similarä din "Liceenii", apare... "Declaratie de dragoste"! (Pe-asta am filmat-o la Gloria - de pe Aleea I.O.R., nu de pe B-dul Pierre de Coubertin! )

[Pitbull]

Mut aici începutul discutiei despre Pintilie si propaganda politicä, care s-a legat în topicul despre Nae Caranfil:
http://www.cinemagia.ro/forum/viewtopic.php?t=18338
(Metoda e greoaie - cäci, din päcate, phpBB-ul forumului nostru are doar functia de split topic, nu si de merge topics.)

Din pacate nu pot sa numesc niciunul cu o filmografie liniara, fara ups & downs, ci doar franturi. Din pacate se pare ca si cei noi se erodeaza ca si cei vechi:

Radu Muntean cu Furia, asta imi vine in cap acum, un film care imi place f. mult.

Beneinteles, batranu' e mai fresh de o mie de ori decat multi pustani cu pretentii de regizori. Am vazut Balanta de 100 de ori si mi se pare la fel de bun de fiecare data. Doar un exemplu.

Tocmai, cä bätrânu' si-a pierdut freshitudinea... Talent în sine are, dar s-a molesit, a devenit amatoricesc, plicticos, obosit, didactic... Nu mai are prospetimea din "Duminicä la ora 6" (capodopera lui) si, partial, "Reconstituirea" (un film foarte bun) si "Balanta" (un film bun).
Radu Muntean a crescut, de la bunul "Furia" la excelentul "Hârtia..." - urmat de o usoarä scädere (dar tot în zona excelentei) cu "Boogie"
(.............................)

(...)

Lucian Pintilie a fost informator al securitatii (http://www.9am.ro/stiri-revista-pres...ecuritate.html)

Duminica la ora 6 a aparut in 1965, adica intro perioada in care comunistii romani luptau sa se emancipeze de sub tutela Moscovei .
„Devierea” românã – o pretinsã versiune a comunismului naþional – a condus la reuºita încercãrilor grupului conducãtor de a restructura ideologia oficialã ºi de a asimila valori populiste ºi naþionaliste […] Dupã 1962-1963 ºi mai strident dupã venirea lui Ceauºescu la putere în martie 1965, acelaºi partid nu a ezitat sã se angajeze în campanii naþionaliste intense, obþinând capital politic de pe urma nãzuinþelor patriotice reprimate ale intelectualilor români ºi pretinzând cã reprezintã cele mai sacre valori naþionale. “(raportul Tismaneanu)

Iata dc Duminica la ora 6 este un film de propaganda despre un ilegalist comunist tanar, frumos, manierat, inteligent, sensibil,visator, dedicat care impreuna cu o fata, surpriza, la fel de ilegalista si de luminoasa, lupta cu legionarii, fara ajutorul fratilor de la rasarit.

Foarte interesant! Nu stiam lucrurile astea, si dacä sunt adevärate (cum cred cä sunt - am încredere în Tismäneanu), pun totul într-o luminä mult mai complexä.
Dar, dincolo de toate aceste dedesubturi ideologice, rämân la convingerea cä "Duminicä...", luat strict ca film în sine, e mult mai echilibrat, unitar, rotund, decât tot ce-a fäcut Pintilie ulterior.

(...)

La al III-lea Congres al sãu (din vara anului 1960), PMR îºi reîntãreºte hotãrârea de a îndruma „întreaga activitate ideologicã, ºtiinþificã, culturalã ºi literar-artisticã, pentru ca aceasta sã slujeascã interesele supreme ale poporului, cauzei construcþiei socialiste”.

[…]

Prevalându-se de monopolul editãrii ºi având în subordine detaºamentul din ce în ce
mai bine ºcolit (ºi reciclat din vreme în vreme) al redactorilor de carte, secþiile propagandei de
partid practicau faþã de pocãiþi, de reeducaþi, de reveniþii în literaturã ºi mai ales faþã de tinerii
debutanþi o politicã mai subtilã, în care se combinau „sugestia prieteneascã” ºi indicarea clarã
a zonelor tabu.

Propaganda acceptase formula lui „Dã-ne ºi nouã ceva ºi vezi-þi de treabã”. O
deplasare notabilã de accent s-a petrecut atunci în conºtiinþa artisticã ºi în orizontul de
aºteptãri al scriitorilor tineri, în mentalitatea cenzorilor, a criticilor literari ºi chiar a unora
dintre conducãtorii politici treziþi pe jumãtate din coºmarul stalinist. La sfârºitul ultimului
deceniu roºu, scriitorii învãþaserã sã se lase folosiþi de angrenajul propagandistic fãrã sã mai
facã acele concesii oribile (tematice ºi stilistice) din anii de început ai regimului, când,
respectând ºabloanele, trebuiau sã ridice osanale ocupantului sovietic, sã mintã „partinic” cu
neruºinare, sã renege ºi sã batjocoreascã trecutul ºi istoria naþionalã.

De altfel, pe lista de preferinþe a Secþiei de Propagandã a partidului se împuþinaserã
sau dispãruserã, discret, temele prosovietice, cele antiimperiale, ca ºi cele care incitau la urã
de clasã. Nu se mai impunea cu violenþã ºi severitate scrierea dupã reþetar, dar se deschideau,
în continuare, toate uºile poeþilor care cântau izbânzile revoluþionare, ºantierele de construcþii,
munca avântatã, priveliºtile României socialiste.

http://www.corneliu-coposu.ro/u/m/ra...inal_cadcr.pdf pag 499

(...)

Terminati cu aberatii oteviste de genu'. A mai incercat cineva intr-un ziar de handel sa insinueze ca Piersic a turnat. Auziti imagini, vedeti voci. Pintilie e nascut in '33 si inca continua sa dea clasa la toti putoii astia nou iesiti care se cred mari regizori.

[Pitbull]

Terminati cu aberatii oteviste de genu'. A mai incercat cineva intr-un ziar de handel sa insinueze ca Piersic a turnat. Auziti imagini, vedeti voci. Pintilie e nascut in '33 si inca continua sa dea clasa la toti putoii astia nou iesiti care se cred mari regizori.

De bine, de räu, Tismäneanu a adus niste argumente.
Le poti anula cu contraargumente credibile.
Le asteptäm.

[Suspect de bizar]

Tismãneanu nu-i ãla care a fãcut aberaþia ai de condamnare a comunismului sau aºa ceva?