Articole Train de vie

Ion Mihãileanu: Cum s-a nãscut în tine ideea filmului “Trenul Vietii”?

Radu Mihãileanu: Întîmplarea a fãcut sã mã aflu la Los Angeles, pentru premeira filmului “Lista lui Schindler”, filmul lui Spielberg. Vizionarea acestui film mi-a produs un efect dublu: o mare emotie, si în acelasi timp, certitudinea cã nu se mai putea continua sã se povesteascã Shoah în acel fel, doar în registrul lacrimilor si al ororii. Întors la Paris, un prieten istoric a început sã povesteascã la o masã despre fuga unor evrei într-un tren pe timpul rãzboiului… O povestire abia credibilã. “Ar trebui sã faci un film. Un subiect grav, despre rãdãcinile tale, despre poporul tãu”, m-a sfãtuit el. “O comedie!” i-am spus eu. Era uimit. Dar ce mi s-a pãrut extraordinar a fost combinarea comicului cu tragicul. Am avut intuitia cã trebuia sã urmez aceastã cale.

I.M.: Îmi aduc aminte, mi-ai cerut imediat sã verific autenticitatea acelei aventuri…

R.M. Ai trimis scrisori la Memorialul Evreiesc de la Yad Vashem, la Ierusalim. Apoi, m-am dus la centrul de documentare evreiascã de la Paris. L-am sunat pe Serge Klarsfeld, am întreprins cercetãri la Moscova si în arhivele rusesti. Toate rãspunsurile car ene-au parvenit din diverse surse au fost unanime: o asemenea poveste era absolut imposibilã si de neconceput, cãci un tren ca acela nu ar fi putut înainta prin Europa aflatã în plin rãzboi; ar fi fost imediat reperat si oprit.

I.M.: Dorinta ta de a vedea nãscîndu-se acest proiect rãspundea, de fapt, unor aspiratii mai profunde, mai imperioase decît aceea de a povesti pur si simplu o întîmplare…

R.M.: Întoarcerea la traditia umorului evreiesc, fãrã îndoialã, o traditie neglijatã în zilele noastre, poate cu exceptia lui Woody Allen. Dorinta de a merge dincolo de suferintele provocate de Shoah, pentru a nu le uita, dar a le recrea altfel, de o manierã vie: o alegorie hrãnitã din sîngele nostru, din cultura noastrã, din memoria noastrã. O dorintã profundã de a povesti despre acest shetl pe care nu l-am cunoscut, dar în care familia noastrã a trãit. Si cum as putea uita toti acei unchi, mãtusi, veri exterminati în lagãre, si trenul mortii, faimosul tren de Iasi?

I.M. : Pentru tine este filmul este o comedie, o tragi-comedie, sau o comedie amarã?

R.M.: Îmi este imposibil sã rãspund cu precizie la aceastã întrebare. Simt doar cã tonul filmului împrumutã din cultura noastrã evreiascã, dar si din cultura românã, în frunte cu Eugen Ionescu, geniul absurdului. Dar si din toti ceilalti care m-au inspirat, cum ar fi Beckett, sau Dubillard. Nu pot sã uit nici referinta la cel care este pentru mine cel mai mare dintre filozofi, cel mai amuzant, dar si cel mai disperat – Cioran.

I.M. : Subiectul filmului este tragedia vãzutã într-o manierã, sã zicem, comicã. Crezi cã se poate rîde de orice subiect, chiar dacã subiectul este tragic, sau atroce, ca cel despre care vorbim?

R.M.: Nu se poate rîde de “ceva”. Nu se poate lua în rãspãr ceva. Trebuie sã facem diferenta între a rîde “de” ceva si “a plînge pentru ceva în alt fel”. Sau se poate povesti în alt fel. A rîde de ceva, înseamnã a privi acel ceva cu dispret, fãrã sentimente, fãrã sã fii implicat. Nu este cazul meu, sper. Istoria poporului meu a fost întotdeauna aceea de a trãi evenimente tragice, la un pas de nebunie. Umorul nostru a devenit un scut împotriva nebuniei, a nebuniei rele, împotriva mortii si a barbariei.
Am supravietuit si firul invizibil care ne leagã pe noi, toti evreii, chiar de-a lungul secolelor, este amestecul de religie, umor si de aceastã tragedie permanentã pe care am trãit-o fãrã sã o cerem. Aceasta e cultura noastrã. Nu rîdem de un eveniment tragic. Rîdem ca sã supravietuim. Este ca o terapie, si face parte din cultura noastrã. Niciodatã nu ni se va putea lua aceasta. Una se naste împreunã cu cealaltã. Este ceea ce barbarii nu vor putea niciodatã sã ucidã în noi. În acest film, am vrut sã readuc la viatã toate aceste personaje care apartin familiei noastre: rabinul, Mordechai, Yossi, Esther, Sura. Le-am impresionat pe peliculã pentru a se instala în memoria spectatorilor, unde sper cã vor gãsi un nou sãlas, nemuritor…

I.M.: De ce personajul principal al filmului tãu este un nebun?

R.M.: Pentru mine, nebunia, cea adevãratã, cea frumoasã, este nebunia poetilor. Este nebunia celor care îsi fac o lume a lor, care au o credintã. Iau Terra ca punct de referintã, vietile noastre, dar au capacitatea de a merge altundeva, si sã înfrumuseteze aceste puncte de plecare. Pentru mine nebunia frumoasã este cea care mã emotioneazã, care face sã-mi zburde spiritul, care îmi deschide cîmpul vizual si inima…

I.M.: Cînd ti-ai descoperit identitatea evreiascã?

R.M.: Cînd am venit la Paris. cum nu primisem educatie evreiascã directã, am fost nevoit sã mã educ singur, prin intermediul cãrtilor. Am citit toatã opera lui Elie Wiesel, ceea ce a fost esential pentru mine, am citit Shalom Alehem, Joseph Roth, singer si fratele sãu, Philippe Roth, David Thulman, Israel Zangwill, Stefan Zweig, Leo Pernitz, si o întreagã literaturã evreiascã din Est. Era nevoie sã-mi regãsesc rãdãcinile, cãci nu mai eram român. Nu îmi puteam închipui pe atunci cã regimul lui Ceausescu avea sã cadã. Nu eram francez, ca noii mei prieteni. Tebuia sã aflu ce eram. Am înteles într-un final cã eram mai întîi o fiintã umanã, evreu apoi, de origine românã, si, acum, francez.

I.M.: Ce legãturã vezi între cele douã filme ale tale, Trahir si Trenul Vietii?

R.M.: Ambele filme vorbesc despre “mensch”, ceea ce vrea sã însemne bunãtatea fiintei umane. Trahir vorbeste despre acele mici furnicute prinse în capcana sistemului zis comunist si care viseazã sã evadeze, dupã ce au crezut sincer într-o utopie care ni se pãrea sublimã. Trenul Vietii este o fabulã care merge mai mult spre basme. Dar tragedia este la fel de sfîsietoare si într-o poveste, si în cealaltã.

I.M.: Cum ti-ai ales actorii?

R.M.: Vroiam ca shtel-ul sã fie adevãrat, autentic. Doream ca chipurile sã fie noi, frumoase, si ca actorii sã fie dispusi spre a se identifica profund cu personajele lor si sã trãiascã o adevãratã aventurã umanã. Visam la o adevãratã familie, ceea ce am avut sansa si sã realizãm. Sunt unsprezece nationalitãti diferite în acest film, si aceasta e una din satisfactiile mele. Fiecare a venit cu propria diferentã. A fost diversitate si omogenitate. Si multã prietenie…

I.M.: Un personaj hotãrîtor în poveste este, fireste, trenul… Dã subiectului elan, dinamism, un pic ca în westernurile americane…

R.M.: Trenul aduce suspansul în film. Nu trebuie sã încetãm a ne întreba: vor reusi, vor trece de aceste capcane care li se întind, vor fi demascati, descoperiti cã sînt falsi nazisti si deportati? Dar prima ratiune a alegerii trenului a fost cea declaratã mai sus: trenul mortii, trenul de Iasi… Doream sã fac un film ca o replicã la asta: un tren al vietii! Trenul poate fi interpetat si ca o cãlãtorie, de la nastere pînã la moarte. Trece prin mai multe gãri, mai multe etape, si pe parcursul întregului drum vedem apãrînd întreaga gamã a naturii umane: dragostea, moartea, ura, rasismul, politica, puterea.

I.M.: Este un film despre nebunie sau nu este?

R.M.: Da, despre asta e vorba. Nebunia istoriei, si a vietii. Nebunia generatoare de iubire, de îndrãznealã, de minuni. Si cea a oribilului, nebunia barbarã, ucigasã, distructivã, lipsitã de orice constiintã, cea care ne închide pe veci, ca într-o gaurã neagrã. Este un film despre viatã, despre cãlãtorie. O cãlãtorie amuzantã si teribilã în acelasi timp.


INTERVIU CU RADU MIHĂILEANU
STUDIO, SEPTEMBRIE 1998

Î: Cum se poate arăta Holocaustul pe ecran?

R: Mi-am pus această întrebare tot timpul cît am scris scenariul. Ce se poate arăta care să fie la fel de puternic precum realitatea istorică? Pentru mine, în ceea ce privește Shoah, cel mai rău lucru nu a fost ceea ce se poate arăta, ci ceea ce era în mintea oamenilor. Și cum să filmezi asta? Cum să filmezi ce se petrece în mintea unui tată care își privește fiul, știe că va muri dar nu poate să-i spună? Aici, cinematograful este neputincios. Iată de ce am refuzat să filmez ceea ce se numește “inima fenomenului Shoah”. Despre lagărele de exterminare eu nu aș fi avut decît o imagine, și nu adevărul. Eu am preferat să merg la periferia fenomenului Shoah, utilizînd un limbaj poetic. Printr-un film noi propagăm memoria. Și nu vreau că un spectator să-și spună: “Deci asta a fost, doar asta.”

Î: Ați avut ezitări în a trata fenomenul Shoah sub forma unei comedii?

R: Eu, pentru că în România am fost foarte aproape de a ajunge la închisoare, și pentru că știu prea mulți oameni care au murit în închisoare, sînt un cineast politic. Dar nu vreau să fac numai filme politice. Știu că timpurile s-au schimbat și că astăzi, dacă vrei să impui o idee, e mai bine să faci un spectacol. Cu ceva înainte de a avea ideea filmului, am văzut Lista lui Schindler, care m-a tulburat, m-a emoționat… Dar am rămas cu senzația că după acest film nu se mai putea vorbi despre Shoah în același mod, fără ca aceasta să se întoarcă împotriva noastră… Că trebuia, firește, să continuăm să o povestim, dar cu spiritul nostru, al celor care nu am fost martori ai acelor timpuri. Și apoi, această poveste a evreilor care se dau drept naziști, nu putea fi decît o comedie. Am văzut imediat umorul evreiesc în posibilul conflict dintre bogații și săracii comunității. Este clar că mulți au acceptat cu greu modul meu de a vorbi despre Shoah. De fapt, producătorilor mei le-a luat mai mult de un an pentru a găsi finanțarea necesară filmului, fiind refuzați de toate canalele TV, cu excepția Canal+. Astăzi, aceleași persoane aplaudă filmul meu, sau pe cel al lui Benigni!

Î: Exact, nu putem să nu facem o apropiere între Trenul Vieții și La vita e bella, al lui Roberto Benigni…

R: Vă mărturisesc că în 1996 era vorba ca italienii să producă filmul meu și i-am dat lui Roberto Benigni scenariul meu ca să îl citească… filmele noastre au în comun același concept “poetic”. Dar nu am pretenția că acest concept îmi aparține. Alții l-au tratat înaintea mea. Și apoi, cine nu s-a inspirat din altceva? De aceea nu îi port pică lui Benigni pentru nimic în lume, cu atît mai mult că nu sîntem în competiție, ci mergem în același sens. În schimb, ceea ce m-a scos din minți a fost ceea ce s-a întîmplat la Cannes în acest an. Gilles Jacob a refuzat la început ambele filme, pentru că, în opinia lui, nu avem dreptul să facem o comedie despre Shoah. Pînă la urmă, a acceptat filmul lui Benigni, cerîndu-i să adauge la începutul și la finalul filmului vocea în “off” a copilului. Iar producătoarei mele i-a spus că ideea i-a venit văzînd filmul meu! Rezultatul: astăzi, toată lumea spune că filmul meu seamănă cu cel al lui Benigni. Admiteți că altfel ar fi stat lucrurile dacă amîndouă filmele ar fi fost prezentate la Cannes.