Puţine sunt filmele al căror deznodământ îl ştii (pe principiul "dacă n-ar fi, nu s-ar povesti") şi care să te prindă mai bine decât Saroo: Drumul spre casă. Un comentariu pe seama festelor jucate de destin, dar şi pe seama posibilităţii fericirii în medii extrem de diferite, acest film inspirat din realitate ne poartă la "capătul lumii", în India şi Australia, unde se ţese pânza unei extraordinare regăsiri. Iată mai jos de ce ţi-ar putea plăcea acest biopic ritmat şi de celebra piesă a cântăreţei Sia, cu titlu sugestiv: "Never Give Up".
Transformat într-un star global de Vagabondul milionar, Dev Patel îl interpretează emoţionant pe Saroo, personajul titular ajuns la maturitate. Dar povestea începe cu 20 de ani înainte, când micul Saroo (extraordinarul Sunny Pawar, pentru mulţi adevăratul star al filmului), un puşti de cinci ani dintr-un sat uitat de lume din India, este gata de orice muncă pentru a-şi ajuta mama singură (Priyanka Bose) să-şi întreţină familia. Sărăcia lucie nu ştirbeşte fericirea familiei, de unde şi imensa dramă a lui Saroo: prizonier accidental într-un tren fără călători, puştiul călătoreşte zeci de ore până la Calcutta. Nu există nicio şansă să revină acasă, pentru că pronunţă greşit numele satului şi nu are nici cea mai mică idee cum o cheamă pe mama sa. Pentru el, ea e "mama" şi atât.
Povestea lui Saroo, explorată iniţial în cartea "A Long Way Home" ("Lungul drum spre casă"), are toate şansele să te emoţioneze. Nu ai cum să nu te identifici cu micul Saroo, care se trezeşte singur-singurel în imensa Calcutta. Şi nu ai cum să nu te identifici cu eroul ajuns la maturitate. Înfiat de un cuplu australian, cu o carieră în management hotelier şi o iubită americană (Rooney Mara), totul pare să meargă perfect pentru Saroo. Până într-o zi când, aflat la o petrecere cu mâncare indiană, vede o farfurie plină cu jalebi, popularul desert la care visa în copilărie. Saroo devine bântuit la propriu de imaginile mamei, fratelui şi sorei sale şi începe o extraordinară, frustrantă aventură pentru a-i regăsi.
Premiera de vineri impresionează din mai toate punctele de vedere, de la partea indiană a poveştii, unde explorează modul cum unui puşti pierdut de familie i se poate practic întâmpla orice în mijlocul imensei (1,3 miliarde de locuitori la începutul lui 2017) populaţii indiene, la cea australiană, unde vedem efectul celor mai puternice amintiri. Nicole Kidman şi David Wenham îi interpretează pe John şi Sue Brierley, care devin părinţii adoptivi ai lui Saroo, prezenţa lor pe ecran arătând cum dragostea şi loialitatea pot lua forme foarte diferite.
Interesant la film este şi modul cum acesta priveşte tehnologia. Pentru regizorul debutant Garth Davis cea mai mare provocare era faptul că a doua parte a poveştii avea în centrul atenţiei o căutare online, ceea ce însemna că o să-l vedem pe Saroo stând la nesfârşit în faţa unui ecran de laptop. Deşi filmul suferă într-adevăr din cauza unui astfel de exces şi din cauza alăturării repetitive a scenelor din prezentul australian cu cele din trecutul indian, ecranizarea se achită decent de o sarcină dificilă din punct de vedere vizual.
Fără îndoială o premieră mai potrivită pentru sufletele mai sensibile (doritorii de distracţie sterilă îl au la dispoziţie pe Xander Cage), Saroo discută ataşant despre puterea legăturilor de familie, indiferent de natura legăturilor de sânge. Cu greu poţi rămâne indiferent în faţa provocărilor suferite de Saroo şi de cele două familii ale sale.
Din nefericire la sfârşit spectatorul atent va fi readus cu picioarele pe pământ de obsesia Hollywood-ului pentru înfrumuţesarea realităţii. Un montaj cu Saroo din realitate şi cele două familii ale sale nu face decât să arate că Hollywood-ul va prefera oricând să înlocuiască un indian grăsuliu cu Dev Patel şi o australiancă fără gât cu Nicole Kidman.
