Rugul aprins este un film în trei părţi creat de celebra regizoare poloneză Agnieszka Holland pentru HBO Europe. Inspirată din evenimente şi de persoane reale, drama se concentrează pe gestul alarmant al studentului Jan Palach, care şi-a dat foc în semn de protest faţă de faptul că, în 1969, sovieticii au invadat Cehoslovacia. Rugul aprins, partea a doua, va avea premiera în data de 10 martie, de la ora 22:05, iar cea de-a treia parte va fi difuzată pe 17 martie, de la 21:35.
O sârmă întinsă pe balcon, între două beţe, îl aducea pe tata în fiecare seară, la ora şase, ciuci lângă aparatul de radio, ca să ciulească urechea la un întreg concert de hârâieli şi piuituri printre care un glas sec-gutural spunea tot felul de lucruri nemaiauzite, făcându-l pe puştiul de opt-nouă ani din preajmă se-nceapă să se prindă că realitatea nu era chiar aşa cum îndruga zilnic tovarăşa, la şcoală - şi tovarăşii, la TV. Nu peste mult, puştiul a scris şi o poezioară, "Pace" - apărută apoi în revista şcolii, după ce mamiţica, prudentă, cenzurase cuvântul "Cehoslovacia", lăsând numai "Vietnam". Mai încoace, în 1971, şi-a scris într-un carneţel intim prima şi cea dintâi declaraţie de protest - în alfabet fenician, la derută pentru căutăturile indiscrete. A făcut chiar şi un desen cu un tânăr arzând de viu. Poezeaua şi textul fenician s-au păstrat. Din păcate, nu ştiu dacă mai există pe undeva, prin mapele giorsuite din debara, şi desenul dedicat lui Jan Palach... Căci despre asta era vorba.
Pătrunderea postului de radio Europa Liberă şi a vocii lui Noël Bernard în casă se datorau invaziei sovietice din Cehoslovacia, în 21 august, 1968. Peste cinci luni, a început să se facă foarte auzit şi numele lui Jan Palach - studentul care şi-a dat foc în semn de protest în Piaţa Wenceslas, plasând prin sacrificiul său un accent decisiv asupra rezistenţei anticomuniste cehoslovace şi europene. La fel cum autorului acestor rânduri începea cu acel prilej să i se facă lumină-n cap, mulţi alţii priveau cu tot mai mare atenţie spre realitatea din estul Europei, descoperind treptat adevărata faţă a infamei U.R.S.S. / Bastion al păcii e! - şi, unde era cazul, intensificându-şi lupta de eliberare. Au urmat protestele de la Gdansk, apoi sindicatul Solidarnosc, tentativa condamnată a lui Gorbaciov de a "reforma" sistemul prin politica de Perestroika şi Glasnosti - şi, în sfârşit, anul de graţie 1989, când regimurile comuniste din Europa de Est au căzut ca popicele, bila de bowling fiind marea mişcare de protest din Praga, în 21 ianuarie, comemorând douăzeci de ani de la jertfa supremă a lui Jan Palach. (Şi se cuvine să nu-l uităm şi pe propriul nostru Jan Palach, martirul Liviu Babeş de la Braşov...).
Conştiente de pericolul unui asemenea gest, autorităţile instalate de ruşi au căutat din capul locului să-l minimalizeze şi să-l compromită, cu ajutorul tacticilor obişnuite: pe de o parte, au început prin a-l discredita pe erou, acuzându-l de labilitate psihică şi probleme de personalitate, iar pe de altă parte au scos din mânecă şi cartea cu agenturili, aici oarece organizaţii extremiste de dreapta care l-ar fi manipulat. Perla coroanei a fost alegaţia că l-ar fi convins să utilizeze o "substanţă specială", generatoare a aşa-zisului "foc rece" folosit la circ, pentru a o înlocui în ultimul moment cu carburant veritabil. Solistul corului a fost un mare nomenklaturist, Vilem Novy, pe care ulterior familia Palach l-a dat în judecată pentru calomnie şi defăimare. Deşi procesul era ca şi câştigat, verdictul a sosit în plic, de la cineva de sus, şi Novy a scăpat basma curată. În acelaşi timp, mormântul lui Jan Palach, care devenise loc de pelerinaj, a fost desfiinţat abuziv, rămăşiţele pământeşti ale martirului fiind incinerate. Iar comunismul cehoslovac obedient sovieticilor, condus de Gustav Husak, a mai supravieţuit două decenii.
Serialul HBO "Rugul aprins", în regia polonezei Agnieszka Holland, oferă o cronică detaliată, sobră şi convingătoare a acestor evenimente din 1969, sub forma a trei episoade (fiecare de câte o oră şi ceva), scrise de Stepan Hulik. Unul dintre cele mai semnificative aspecte constă în evoluţia urmată de acestea, de la conceptul de frescă istorică şi politică până la abordarea aprofundată a esenţelor umane.
Primul episod, începând cu secvenţa auto-imolării, acoperă cele patru zile până la moartea lui Jan Palach, într-o structură mozaicată, pentru a surprinde toate efectele imediate, pe multiple planuri: mediul universitar, poliţia, mass-media epocii, familia. Ultimul se concentrează strict asupra procesului dintre familia Palach şi Vilem Novy, finalizând portretul protagonistei propriu-zise: Dagmar Buresova, tânăra avocată a reclamanţilor (care douăzeci de ani mai târziu, după Revoluţia de Catifea, avea să devină ministrul justiţiei în primul guvern al Cehoslovaciei libere).
Episodul al doilea constituie o punte între cele două, asigurând tranziţia graduală de la amplitudinea premiselor la concentrarea compactă a sensurilor - şi finalizând, totodată, şi traiectoria protagonistului iniţial, maiorul de poliţie Jires, care sfârşeşte prin a alege libertatea, plecând cu familia peste graniţă. Trilogia filmică a cuplului Hulik/Holland aminteşte într-o măsură însemnată de filmele politice ale lui Costa Gavras, prin mai multe trăsături semnificative: meticulozitatea reconstituirii, bogăţia detaliilor raportată la eficienţa esenţializării, tonul sumbru şi obiectiv dincolo de care rechizitoriul moral se relevă cu atât mai incisiv. Inevitabil, în unele zone (mai ales prin episodul trei, a cărui dramaturgie implică şi ambianţe provinciale) se regăsesc reminiscenţe discrete din Şcoala Cehoslovacă - în special din atmosfera şi imageria lui Milos Forman şi a lui Jiri Menzel; de reţinut şi că atitudinea neconvenţională, de o sinceritate atroce-duioasă, a Şcolii Cehoslovace, atinsese apogeul în timpul Primăverii de la Praga, cu "Balul pompierilor" (1968 - Milos Forman), a cărui interzicere după 21 august a şi determinat rămânerea autorului în S.U.A.).
Agnieszka Holland filmează într-un stil aspru, complex şi poetic cu discreţie, evoluând mereu între răceala documentarului, accentele lirice şi explorarea nemiloasă a umanităţii personajelor - din galeria acestora distingându-se în special reprezentanţii autorităţilor, pradă dilemei ireductibile a situaţiei: cu ţara, sau cu ruşii? Să rezolve corect cazul, riscând o nouă intervenţie armată şi înăsprirea şi mai draconică a condiţiilor de guvernare, sau să facă jocul şi să-l îngroape? Unul dintre cele mai interesante portrete este al lui Vilem Novy, din care Martin Huba face un ticălos extrem de uman, îmbinând aroganţa şi empatia ipocrită, falsele modestii şi lichelismul suveran. La polul opus, vârful de lance pozitiv îi aparţine Tatianei Pauhofová - o Dagmar Buresova pe cât de intransigentă şi îndărătnică, pe atât de sensibilă, sentimentală şi, în sinea ei, cu doze vădite de vulnerabilitate pe care reuşeşte mereu să şi-o învingă.
Se mai reţine Ivan Trojan, cu compoziţia interesantă a Maiorului Jires - anchetatorul iubitor de adevăr, nevoit să parcurgă labirintul procedurilor şi al ordinelor dictate politic, pentru ca finalmente să rămână fidel propriei conştiinţe cu preţul expatrierii. Expresivă şi dramatică, Jaroslava Pokomá o redă pe Libuse Palach, mama eroului, pe drumul de la descompunerea deznădejdii la forţa fermă a demnităţii - secondată de Petr Stach, sobru şi tăios în Jiri Palach, fratele mai mare al lui Jan. Merită să menţionăm că, deşi întins şi complex (cum am spus, fiecare episod e lung aproape ca un film de lung-metraj, în raport cu formatul serialelor de televiziune - şi vă puteţi imagina ce înseamnă să le vezi pe toate trei succesiv, pe parcursul a vreo patru ore!), şi foarte puţin spectaculos în planul acţiunii exterioare, filmul te ţine mereu în priză, atât prin potenţialul său dramatic, cât şi prin bogăţia stilistică.
De altfel, tocmai sub acest aspect, se relevă capacitatea regizoarei de a valorifica până şi unele procedee care, în sine, ar putea fi discutabile. De exemplu, lungimile se regăsesc nu doar în durata episoadelor, ci şi la nivel structural, pe alocuri, ca în final: avem patru încheieri distincte - trei în prezentul acţiunii (ultimul prim-plan insistent cu Dagmar Buresova, marcată de înfrângerea în instanţă; incinerarea sicriului deshumat; descoperirea substituirii în cimitir), plus epilogul din 1989, când studenţii răspândesc din nou manifeste cu portretul lui Jan Palach şi, în sfârşit, apare imaginea panoramică a Revoluţiei de Catifea. Totuşi, deşi succesive şi putând constitui fiecare câte un final în sine, cele patru secvenţe se întregesc sintetic perfect, spre a obţine un efect cu atât mai puternic. De asemenea, un alt pariu riscant - şi câştigat, în ultimă instanţă - este cel cu muzica: aproape omniprezentă (ceea ce de obicei duce la redundanţă ilustrativă şi obositoare), partitura lui Antoni Lazarkiewicz e atât de inspirată, încât reuşeşte să completeze echilibrat firul epic, adăugându-i dramatism şi un substrat poetic subtil.
Se mai remarcă şi plastica imaginii, pe care Agnieszka Holland o compune, cu ajutorul directorilor de fotografie Rafal Paradowski şi Martin Strba, printr-un extrem de interesant joc al culorilor, într-o concepţie predominant realist-discretă, pentru a se îmbogăţi cromatic în cadrele manifestaţiilor de protest, dominate de drapele - sau, dimpotrivă, virând gradual până la alb-negru, în secvenţele cu tentă documentară (fie autentice, fie reconstituite - mai ales în genericul de început, care porneşte de la exuberanţa din barurile dansante frecventate de tinerii epocii, spre a trece rapid la imaginile crude ale incidentelor de stradă). Cel mai important aspect, însă, rămâne perpetua actualitate a temei. Acum două săptămâni, prezent la Bucureşti, regizorul rus Aleksei Gherman jr. menţiona, într-o conversaţie, că istoria se repetă ciclic - cel puţin în Rusia: filmul său "Soldatul de hârtie" (2008) propunea o paralelă între falsul dezgheţ hurşciovian din jurul anului 1960 şi iluzoria democratizare post-gorbaciovistă din ultimele două decenii.
În "Rugul aprins" există o secvenţă-cheie în plan atât dramaturgic, cât şi al sensurilor politico-istorice majore: momentul când, în cabinetul judecătoarei retrasă pentru deliberare, doi Tovarăşi îi înmânează plicul cu verdictul, conceput astfel încât să nu-i supere pe ruşi - amintind inconturnabil de mai multe cazuri notorii prin care am trecut noi-înşine, în ultima vreme şi mai ales anul trecut, când cu Curtea "Prostituţională" şi alte decizii judecătoreşti concepute astfel încât să nu-i supere pe Baroşi şi alţi barosani, când mai aveam de făcut doar pasul final şi decisiv spre a extirpa o dictatură coruptă. În anii '50, '60, '70, U.R.S.S. rezolva primăverile intrând cu tancurile; acum, strategiile au devenit mai subtile, actuala U.E.S.S. folosind mijloace de presiune şi şantaj politico-financiare - dar, cum spunea Daniel Olbrychsky în "Peisaj după bătălie" (1970), "what's the difference?".
Sau, mai ştii? Dacă atunci eram cu toţii-n Pactul de la Varşovia, gata să-i sărim la beregată cui mişca-n front, N.A.T.O. de-acum ce cusur are...? N-ar fi deloc exclus să trăim, poate nu prea târziu, momentul unui nou Jan Palach.
Părerea ta
Spune-ţi părerea