Resident Evil: Afterlife - Miză zero pe o distanţă de Mille şi Mille...

După rizibilul episod al treilea, din 2007, Paul W.S. Anderson şi-a dat seama că aşa nu mai ţine, şi s-a întors la cârmă - unde-i meşter regizorul! Aşa se face că actualul episod, deşi e doar un blockbuster de duzină, cel puţin arată bine.

Există nu puţine imagini pe cât de spectaculoase, pe atât de stilat lucrate (începând cu prologul: contaminarea oraşului Tokyo, urmată de revenirea după patru ani), câştigând inclusiv prin experimentarea onestă cu tehnologia digitală şi 3D. Dacă în filmul precedent ne plimbaseră printr-un Las Vegas devenit maidan al zombilor antropofagi, acum realizatorilor le-a venit măreaţa idee de a converti ca atare şi oraşul Los Angeles - inclusiv obligatoriile litere "HOLLYWOOD" de pe deal făcute mai mult sau mai puţin scrum - dar, din fericire, ruinele zgârie-norilor fumegânzi chiar arată bine în relief. Pentru pasionaţii naturalismelor sângeroase, nu-s de colea nici bucăţile catapultate negreşit drept în axul camerei, cu trâmbe de sânge cu tot, iar gloanţele trase în very slow motion reuşesc până şi să disloce aerul atmosferic de la locul lui.

Ca să nu se simtă nimeni frustrat, se cere să risipim orice iluzii: "Viaţa de apoi" din titlu e doar o ciocaţie (vorba CeTePe-ului). Se pune aici problema de "afterlife", cum şi-n ăl trecut se punea de "extinction": banc gratuit, de adus turma-n sală. Ca poveste, filmuleţul nu face altceva decât noutăţi vechi, ca s-o mai lungească, s-o mai stoarcă - treabă de care se achită alternând imaginaţia modică şi iraţionalitatea cronică.

Ar fi irelevant, ba chiar şi spoileristic cu nesimţire, să vorbim aici despre elementele subiectului. Ajunge doar să spunem că, deşi începe taman cum se sfârşise "...Dispariţia" (doar cu numele), atacul armatei de nenumărate Mille şi Mille ocupă fix primele zece minute, doar ca să nu ne lase cu ochii-n soare după promisiunea de-acum trei ani. Problema se rezolvă rapid şi definitiv (n-arată deloc rău explozia aia nucleară în subteranul unui Tokyo devastat), după care scenaristul din Anderson înfige adevăratul inciting event: Milla-n maşina de zburat, cu pistolul la tâmpla netrebnicului fugar spre Indonezia şi, ca orice luptătoare invincibilă ce se respectă, oferindu-i un răgaz de spus ultimele cuvinte - că dacă-l perfora acolo pe loc, adio film! Evident, pe lângă ultimele cuvinte, el îi face o surpriză - şi uite-aşa, am pus-o de-un nou film.

De altfel, cam ăsta e principiul de propulsare a acţiunii: toate faptele personajelor sunt tot atât de justificate pe cât le legitimează vrerea muşchilor lui Anderson. Atacuri cu sorţi de izbândă certă în primele optişpe sutimi de secundă se lăbărţează doar ca să mai avem noi ce vedea un sfert de ceas. Încăierări rezolvabile în doi timpi şi trei focuri (sau toroipane, sau steluţe Ninja) nu pot până nu devin adevărate numere de balet au ralenti (vezi şi lupta cu măgăoiul uriaş, un sac pe cap şi-un halebrad de-o tonă în mâini învârtind - gratuitate mie-n sută, dar filmată aproape poetic; păcat doar că-l spulberă înainte să-i vedem faţa - de, au trecut ani de la surprinzătorul Blaster din Mad Max 3: Beyond the Thunderdome, iar pastişele cu imaginaţie creatoare necesită şi ele niţică doxă! Cu religiozitate, Anderson nici măcar nu caută motivaţii - el doar le
zice, şi ei fac.

Explicaţia e firească - miza filmului constă într-o mulţime mai vidă decât phi-ul grecesc, aşa că tot ce contează e spectacolul vizual. Iar la nivelul ăsta, de ce să ne minţim, Paul Anderson cam ştie ce face... Nu degeaba a realizat el Event Horizon (1997), după ce cucerise cohorte de fani cu modul de a filma ineptul Mortal Kombat (1995). Ba încă, a reuşit să scoată ceva ok chiar şi din A.V.P.: Alien vs. Predator" (2004). N-a făcut el rău ce-a făcut nici în Death Race (2008), un remake decent de tot după originalul lui Roger Corman (1975). Resident Evil: Afterlife chiar arată bine - dacă nu ca poveste şi mizanscenă, măcar la capitolul decupaj plus montaj. Dac-ar fi să luăm filmul la bani mai mărunţi, vom găsi goluri logice, inadvertenţe şi aberaţii cu ghiotura - dar mai bine să nu fim răi: să-i recunoaştem lui Anderson capacitatea indubitabilă de a mânui aparatul de filmat (aici, aparatele, jumelate ca mitralierele de pe tanc, pe-un ditamai braţul de macara - c-aşa-i cu filmările stereoscopice!) şi de a gestiona efectele vizuale şi speciale. Ca spectacol se ţine onest în balamale - şi, conform propriilor lui ambiţii, asta-i tot ce contează.