PRIMA CRONICĂ: Pacific Rim

Întotdeauna vizualul Guillermo del Toro nu ezită nici de această dată să impresioneze: Pacific Rim/Cercul de foc arată superb, aduce pe ecran încleştări extraordinare între roboţi şi monştri gigantici şi îşi adjudecă titlul de blockbuster de vară excelent realizat. Că nu prea crezi în personaje nu mai contează, spectacolul pe ecran este din plin.

Povestea are loc cândva în viitorul apropiat, când dintr-un portal din adâncul Pacificului încep să apară monştri imenşi, gata să distrugă totul în jur. Ca să le contracareze devastatoarele atacuri, oamenii construiesc roboţi gigantici, conduşi de doi piloţi uniţi printr-o punte neuronală, iar curând pământul se cutremură din cauza încleştărilor dintre coloşi. Dacă la început între apariţiile monştrilor treceau luni bune, curând ei vor veni din ce în ce mai mulţi, iar pierderile umane sunt extraordinare.

Ce reuşeşte Guillermo del Toro este să aducă pe ecran un film care arată fantastic. Mare parte din merit îi revine directorului de imagine Guillermo Navarro, vechi colaborator al regizorului şi recompensat cu un Oscar pentru Cea mai bună imagine pentru Labirintul lui Pan. Navarro foloseşte o paletă de culori mega-intensă, iar nuanţele electrice se lipsesc imediat de retină, în timpul scenelor mai că nu ţi-ai mai dori să clipeşti. Pentru a scrie această cronică în exclusivitate, Cinemagia a văzut filmul pe peliculă, în format 2D, şi nu poate decât să-şi imagineze cât de spectaculos va arăta filmul în format 3D şi pe ecranul IMAX.

Cu o echipă excelentă de efecte speciale, Pacific Rim chiar arată ca un film de 180 de milioane de dolari. Pe ecran este destul de greu să-ţi dai seama cât de mari sunt obiectele înfăţişate, dar regizorul foloseşte trucuri pentru a sugera spectatorului scala eroilor săi. Într-una din secvenţele noastre favorite, un robot se prăbuşeşte pe un ţărm înzăpezit (vezi foto), "la picioarele" unui copil însoţit de bunicul său. Cu ajutorul unor astfel de comparaţii vizuale, del Toro imprimă în mintea privitorilor dimensiunea roboţilor înalţi cât nişte clădiri şi a distrugerilor provocate de monştri. Spectaculoasă este şi o luptă în care un robot foloseşte o ditamai nava de război pe post de bâtă de baseball.

L-am lăudat în repetate rânduri pe Guillermo del Toro că a avut curajul să distribuie în roluri principale doi actori puţin cunoscuţi. Charlie Hunnam este Raleigh Becket, un pilot care renunţă la luptă după ce fratele său, alături de care conduce unul dintre cei mai eficienţi roboţi ai ofensivei umane, moare în urmă unei distrugătoare confruntări cu un monstru. Rinko Kikuchi este Mako Mori, o tânără japoneză ce şi-a pierdut părinţii în urma unui atac. Această improbabilă echipă va deveni punctul central al ultimei rezistenţei umane, dar eroii nu sunt suficient de convingători pentru ca spectatorul să nu considere la sfârşit că roboţii şi monştrii sunt adevăraţii protagonişti ai filmului.

Idris Elba în rolul de carton al unui comandant ("astăzi anulăm apocalipsa" este o replică greu de uitat, dar cât de convingătoare?), Charlie Day în cel al unui cercetător forţat de scenarişti să devină comic relief-ul atât de necesar printre sumbrele încleştări între giganţi şi Ron Perlman în cel al lui Hannibal Chau, un exagerat traficant de organe ale invadatorilor nu fac decât să sublinieze că atenţia s-a concentrat pe roboţi, monştri şi prăpăd. Şi mai prost pică faptul că invazia extratereştrilor nu aduce nimic nou, iar rezolvarea finală este supărător de asemănătoare cu cea din alte SF-uri mai mult sau mai puţin clasice (am văzut-o şi anul ăsta o dată).

Oricât de spectaculos, Pacific Rim rămâne un blockbuster de vară bine făcut şi nimic mai mult. De savurat în grup şi cu mult popcorn în faţă.