În celebrul roman "The Wizard of Oz", de Lyman Frank Baum, publicat prima oară la Chicago în 17 mai, 1900, sub titlul original de "The Wonderful Wizard of Oz", personajul titular era numit "Oz the great and terrible" - formulă consacrată în versiunea românească drept "Oz cel mare şi cumplit", şi reşapată şi de Stephen King, sub forma peltică "Oz the gweat and tewwible", în "Pet Sematary". Adaptarea actuală, mai mult decât liberă, îşi zice "Oz: The Great and Powerful", adică "Oz: cel mare şi puternic" - la care ai noştri au spus "Grozavul şi puternicul Oz". O posibilă justificare a modificării faimoasei titulaturi ar putea porni de la faptul că nu e nici o ecranizare propriu-zisă, şi nici o poveste originală inspirată de subiectul iniţial, ci un fel de prequel.
În roman, se afla spre sfârşit că Oz cel mare şi cumplit era de fapt un bătrânel şmecher, fost balonist la bâlci, care ajunsese pe tărâmul magiei dus de vânt (la fel ca Dorothy), cu ani şi ani în urmă; luat de localnici drept vrăjitor, îşi asumase acest rol cu ajutorul unor trucuri de prestidigitaţie, devenind liderul lor cel cu o mie de chipuri - până în momentul când apariţia lui Dorothy şi a însoţitorilor ei îl demascase. Acest episod iniţial, al sosirii falsului vrăjitor, urmată de drumul său spre autoritate, constituie subiectul filmului de faţă (cum lesne ne putem da seama, încă din trailer sau fie şi numai din fotografii, că Oz e tinerel şi chipeşel).
Cel mai reuşit e începutul - genericul şi secvenţa introductivă, petrecută în lumea noastră: cadre alb-negru 2D, cu patina vremii, în format 2/3, deşi spre final încep să apară unele scăpări în laterale, anunţând discret trecerea la ecranul cinemascop. Din păcate, episodul e lungit fără rost. În continuare, scenariul scris de Mitchell Kapner şi David Lindsay-Abaire încearcă să însăileze o poveste cu lupta pentru putere între trei vrăjitoare (una bună care-i rea, una rea care-i bună şi una bună care se-nrăieşte), scurtcircuitată de apariţia lui Oscar (numele uman al Ozului), tocmai în momentul când se aştepta sosirea profeţită a unui mare vrăjitor.
De-aici încolo, totul e, în linii mari previzibil: ştim că unsul Oz va rezolva problemele prin şmecherii scamatoriceşti, prevedem că se va da pe brazdă, din escroc devenind băiat bun, iar de când o vede pe Glinda, vrăjitoarea cea bună, devine clar că va fi pe viaţă. Tot acest traseu e compus din preumblări prin feericele peisaje ale ţării Oz şi diverse întâmplări cam bramburite, adesea lipsite de orice raţiune - inclusiv în zona magiei, care la rândul ei trebuie să fie construită extrem de riguros, urmând formulele logice proprii genului fantasy, altfel ne ducem în absurd, dadaism şi suprarealism. De altfel, tot filmul rămâne mai degrabă de o factură involuntar suprarealistă.
Ştim că Sam Raimi e un profesionist extrem de inegal, care a realizat filme horror, fantastice şi spectaculare de toate nivelurile, de la jaloane seminale ale genurilor până la filme proaste. Tot ce face Raimi din haloimăsul epic al lui Kapner şi Lindsay-Abaire e să filmeze pitoresc privelişti elucubrante, arhitecturi abracadabrante, gogoloaie de foc date d-a azvârlita din podul palmei, păienjenişuri de scântei verzi care te fac de nu te vezi, şi un întreg panopticum de bâzdâgănii, mai antropoide sau mai animaloide, fără a-l duce mintea să creeze nici o secvenţă demnă de reţinut. Câteva idei promiţătoare fie nu sunt valorificate suficient (atacul cu sperietorile de ciori, prin câmpul de maci otrăvitori), fie se tărăgănează liniar, fără a duce la nici o întorsătură cu adevărat surprinzătoare - precum confruntarea finală, când Oz îşi foloseşte metodele de iluzionist, gramofonul şi praxinoscopul (apropo, e fan Thomas Edison, să-şi mai amintească puţin lumea de vestitul inventator), ca să se dea vrăjitor cu acte-n regulă; aici survine singurul cadru care ne face să tresărim: când dau ăia cu suliţele şi avem impresia că ni se-nfig în ochi... că de, e tras în Imax.
Mai sunt şi alte goluri şi scăpări, pe partea relaţiei cu romanul inspirator. În cartea lui L. Frank Baum existau patru vrăjitoare - două bune, două rele. Prima, aia bătrână din ţara Munchkinilor (sau a "altinezilor", cum le spusese traducătorul român), ia-o de unde nu-i - fără nici o explicaţie. Dac-au vrut să meargă pe trei doamne şi toate trei, treaba lor, dar regulile de bun-simţ ale adaptărilor presupuneau măcar o referire pasageră, nu ignorarea totală. Pe urmă, la un moment dat apare un leu agresiv, care se sperie de-o pălălaie şi fuge, aşa că Oz strigă după el "laşule!", şi gata; nu duce la nimic. L-au pus doar ca o trimitere gratuită la Leul cel Laş din roman. E amorsat şi Sperie-Ciori, cum am menţionat mai sus, dar de Omul de Tinichea au uitat. Şi altele asemenea, întregind o tranziţie de la o poveste la alta făcută cum a dat Dumnezeu.
Cât despre partea actoriei... James Franco joacă aşa cum i s-a cerut: cabotin, patetic şi schematic. În jurul lui, Mila Kunis, Rachel Weisz şi Michelle Williams fac numere de rutină actoricească, mai răsărită fiind, culmea, adolescenta Joey King, în rolul... păpuşii de porţelan - adică, un personaj mult modificat digital. Tot ce rămâne e scenografia lui Nancy Haigh şi imaginea lui Peter Deming, împreună alcătuind un spectacol vizual destul de creativ dar fără vreun har deosebit. Practic, chiar dacă la nivel de detaliu unele decoruri şi efecte speciale arată puţin mai altfel decât în filmele fantasy mai recente sau mai vechi, per ansamblu totul e la fel - adică, un spectacol de-amoru' artei.
Părerea ta
Spune-ţi părerea